Soțul meu a fost încântat că mi-am găsit un job part-time. Apoi mi-a cerut să plătesc chiria și scutecele copilului nostru

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu și mamă, și menajeră, și acum… chiriașă în propria casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-l adorm pe Vlad, băiețelul nostru de opt luni.

Radu s-a uitat la mine de parcă tocmai îi spusesem că vreau să vând frigiderul. — Nu exagerezi? Toată lumea își împarte cheltuielile. Ai zis că vrei să fii independentă, nu?

Am simțit cum mă sufoc. Nu despre asta era vorba. Nu voiam să fiu independentă ca să devin coleg de apartament cu soțul meu. Am acceptat jobul part-time la librăria din cartier pentru că simțeam că mă pierd pe mine, că nu mai sunt decât „mama lui Vlad” și „nevasta lui Radu”. Dar niciodată nu m-am gândit că asta va schimba totul între noi.

Înainte de Vlad, eram doi tineri visători. Eu, Ana, profesoară de română la liceu, el, inginer la o firmă de construcții. Ne-am cunoscut la o nuntă la Bacău și ne-am mutat împreună după doar trei luni. Ne certam pe prostii – cine spală vasele, cine duce gunoiul – dar râdeam mult și făceam planuri pentru viitor. Când am rămas însărcinată, Radu a fost cel mai fericit: „O să avem o familie adevărată!”

Primele luni după naștere au fost un haos dulce-amar. Vlad plângea nopți întregi, eu eram epuizată, iar Radu venea târziu acasă, obosit și el. Dar ne țineam aproape. Apoi au început problemele la firma lui: bonusurile au dispărut, salariul a scăzut. Am simțit presiunea în fiecare discuție despre bani.

— Ana, trebuie să ne reorganizăm cheltuielile. Nu mai merge ca înainte, mi-a spus într-o seară, evitându-mi privirea.

Am început să renunț la mici bucurii: cafeaua cu prietenele, o carte nouă, chiar și la coafor mergeam mai rar. Dar nu era suficient. Facturile veneau una după alta, iar scutecele și laptele praf păreau să se termine peste noapte.

Când am găsit anunțul pentru jobul part-time la librărie, am simțit că mi se aprinde o luminiță. Am mers la interviu cu Vlad în marsupiu și am fost acceptată pe loc. Radu a fost încântat la început: „Bravo, Ana! O să fie bine!”

Dar după prima lună, tonul s-a schimbat.

— Ai salariu acum. Poți să contribui și tu la chirie și la scutece. Nu e corect să trag doar eu.

Mi-a spus-o într-o joi dimineața, în timp ce își turna cafeaua. M-am blocat. Nu pentru că nu voiam să ajut – ci pentru că felul în care o spunea mă făcea să mă simt ca o povară.

— Radu, eu lucrez patru ore pe zi și restul timpului stau cu Vlad. Tu vii acasă la șase și te uiți la televizor. Cum poți să-mi ceri asta?

A ridicat din umeri: — Nu e vina mea că ai vrut copil.

M-am simțit trădată. Cum adică „ai vrut copil”? Nu l-am făcut singură! Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem undeva pe drum. Poate că am fost prea blândă, prea dispusă să cedez mereu.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Orice discuție despre bani devenea o ceartă. Mama mea mă suna zilnic: — Ana, nu te lăsa călcată în picioare! Dar tata îi lua apărarea lui Radu: — E greu pentru bărbați când nu mai pot aduce bani acasă ca înainte.

Prietenii noștri dispăruseră rând pe rând – fiecare cu problemele lui. Doar Irina, vecina de la trei, mă mai întreba din când în când dacă sunt bine.

Într-o zi, după ce Vlad a făcut febră mare și am stat cu el toată noaptea la urgențe, am ajuns acasă epuizată. Radu nici nu m-a întrebat cum a fost; era supărat că nu i-am plătit partea mea de chirie la timp.

— Ana, trebuie să fii responsabilă! Dacă nu poți ține pasul cu cheltuielile, poate ar trebui să te gândești ce vrei de fapt.

Am izbucnit în plâns. Nu mai știam cine sunt sau ce vreau. Voiam doar să fiu iubită și respectată – nu contabilizată ca un cost suplimentar.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit greu, am stat pe balcon cu Irina și i-am povestit totul.

— Ana, tu nu vezi că el te pedepsește pentru că nu mai e stâlpul casei? Bărbații români nu știu să piardă controlul fără să rănească pe cineva.

Am tăcut mult timp după vorbele ei. Poate avea dreptate. Poate că Radu nu știa cum să gestioneze frustrarea lui decât aruncând-o asupra mea.

Au trecut luni de zile în care am încercat să repar lucrurile: am vorbit calm, am propus soluții, am mers chiar și la consiliere de cuplu (unde Radu n-a vrut să revină după prima ședință). Nimic nu s-a schimbat.

Într-o dimineață friguroasă de februarie, după o altă ceartă despre bani și scutece, am făcut bagajele pentru mine și Vlad și am plecat la mama.

Radu n-a încercat să mă oprească. Doar a dat din cap și a spus: — Faci cum crezi.

Acum stau în camera copilăriei mele și mă uit la Vlad cum doarme liniștit. Încerc să-mi adun gândurile și curajul pentru ce va urma.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ajungem să ne simțim străine în propria familie doar pentru că vrem să fim mame și femei în același timp?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că merităm mai mult decât atât.