Soția fratelui meu mi-a dat lumea peste cap: Povestea unei iubiri interzise

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau roșii de la plâns. Eu stăteam în fața ei, cu capul plecat, incapabil să-i răspund. Cum ajunsesem aici?

Totul a început în Ajunul Crăciunului trecut. Fratele meu mai mic, Radu, tocmai se însurase cu Irina, o fată din Pitești pe care abia o cunoscusem. Ne-am adunat cu toții la mama acasă, ca în fiecare an. Ana pregătise sarmale și cozonaci, copiii alergau prin casă, iar tata făcea glume proaste la masa din sufragerie. Când Irina a intrat pe ușă, am simțit că aerul s-a schimbat. Avea un zâmbet cald, dar privirea ei părea să caute ceva anume. M-a salutat politicos, dar am simțit un fior ciudat când mâna ei s-a atins de a mea.

— Vlad, hai să mă ajuți cu vinul din pivniță, mi-a spus Radu mai târziu, râzând. Am coborât împreună, dar gândul îmi era tot la Irina. Nu înțelegeam de ce mă simțeam atât de neliniștit.

Seara a trecut cu povești și râsete, dar eu nu-mi puteam lua ochii de la Irina. La un moment dat, am surprins-o uitându-se la mine peste umărul lui Radu. Am simțit o căldură ciudată în piept și am încercat să mă concentrez pe Ana și pe copii.

După sărbători, viața a revenit la normal. Sau cel puțin așa credeam. Radu și Irina s-au mutat aproape de noi, într-un apartament nou din cartierul nostru. Ana era încântată că vom petrece mai mult timp cu ei. Eu mă prefăceam că sunt la fel de entuziasmat.

Într-o după-amiază ploioasă de martie, Ana m-a rugat să duc niște acte la Radu, care nu putea ajunge acasă la timp. Am sunat la ușă și mi-a deschis Irina. Era îmbrăcată lejer, cu părul prins într-un coc dezordonat.

— Intră, Vlad! Radu întârzie, dar poți să-l aștepți aici dacă vrei.

Am intrat stingher. Irina mi-a făcut o cafea și am stat de vorbă despre nimicuri: joburi, vremea urâtă, planurile lor de viitor. La un moment dat, a venit lângă mine pe canapea și mi-a pus mâna pe braț.

— Știi… mereu am admirat familia voastră. Tu și Ana păreți atât de uniți…

Am simțit cum mă înroșesc. Nu știam ce să-i răspund. În ochii ei era ceva ce nu mai văzusem niciodată: o vulnerabilitate amestecată cu dorință.

— Irina… nu cred că ar trebui…

— Știu ce vrei să spui. Dar uneori simt că nu mă pot abține.

Apropierea dintre noi a devenit insuportabil de intensă. Înainte să-mi dau seama ce fac, i-am atins obrazul și am sărutat-o. A fost un gest scurt, dar suficient cât să ne schimbe viețile pentru totdeauna.

După acel moment, am încercat să evit orice întâlnire cu ea. Dar era imposibil: petreceri de familie, vizite neașteptate, mesaje scurte pe WhatsApp care începeau cu „Bună” și se terminau cu „Mi-e dor de tine”. Mă simțeam prins într-o capcană pe care singur mi-o întinsesem.

Ana a început să observe că sunt distant. Îmi punea întrebări la care nu aveam răspunsuri:

— Vlad, ești bine? Parcă nu mai ești tu în ultima vreme…

— Sunt doar obosit de la serviciu, îi răspundeam mereu.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Ana s-a așezat lângă mine pe canapea și m-a privit lung:

— Vlad… dacă ai ceva să-mi spui, te rog să nu mă minți.

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea propriei mele vinovății. Dar nu am avut curajul să-i spun adevărul.

Între timp, relația mea cu Irina devenea tot mai intensă. Ne vedeam pe ascuns: o cafea rapidă la colțul străzii, o plimbare scurtă prin parc sub pretextul că trebuie să discutăm despre Radu sau despre familie. Fiecare întâlnire era o explozie de emoții contradictorii: bucurie amestecată cu frică, dorință cu rușine.

Într-o zi de vară, totul s-a năruit. Ana a găsit un mesaj pe telefonul meu: „Mi-e dor de tine. Nu mai pot fără tine.” Semnat: I.

A urmat o ceartă cumplită. Ana plângea necontrolat:

— Cum ai putut? După tot ce am construit împreună? După douăzeci de ani?

Nu aveam nicio scuză. M-am simțit cel mai josnic om din lume.

Radu a aflat și el adevărul. M-a sunat noaptea târziu:

— Vlad… nu-mi vine să cred că tu… fratele meu… Cum ai putut să-mi faci una ca asta?

Nu am avut ce să-i spun. Am pierdut tot: soția mea nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar pentru copii; fratele meu nu voia să mă mai vadă; mama plângea la telefon și mă ruga să merg la biserică „să-ți ceri iertare de la Dumnezeu”.

Irina a dispărut din viața noastră la fel de brusc cum apăruse. A plecat la părinții ei din Pitești și nu am mai auzit nimic despre ea.

Acum stau singur în apartamentul gol și mă întreb unde am greșit atât de tare. Oare dragostea interzisă merită prețul pierderii familiei? Sau suntem doar niște oameni slabi care cedează tentației?

Poate că fiecare dintre noi are o limită pe care nu ar trebui să o depășească niciodată… Dar cum știm când e prea târziu?