Soția Fiului Meu: O Poveste Despre Schimbare și Acceptare

— Nu-mi vine să cred, Vlad! Să speli tu vasele? Ce o să zică lumea dacă află?
Vocea mi-a ieșit mai ascuțită decât intenționam, iar Vlad a tresărit. Era duminică după-amiază, iar mirosul de sarmale plutea încă în bucătărie. Irina, nora mea, stătea rezemată de tocul ușii, cu mâinile încrucișate și privirea calmă, dar hotărâtă.
— Mamă, nu e nimic rău să ajut. Toți am mâncat, toți strângem.
Irina a zâmbit ușor, dar am simțit că nu era un zâmbet de împăcare, ci unul care ascundea o luptă tăcută.
— Mariana, poate vrei să te odihnești puțin. Noi ne ocupăm aici, a spus ea.
M-am simțit dată la o parte în propria casă. De când venise Irina în familie, totul se schimbase. Nu mai era ca pe vremuri, când femeile găteau și bărbații stăteau la televizor. Irina insista să împărțim totul: gătit, curățenie, cumpărături. Chiar și Vlad părea alt om — mai atent, dar parcă mai puțin al meu.

În acea seară, după ce au plecat la apartamentul lor, am rămas singură cu gândurile mele. Am sunat-o pe sora mea, Lenuța.

— Auzi, tu ai auzit de așa ceva? Să-și pună bărbatul la spălat vasele?
— Mariana, lumea se schimbă. Poate nu e chiar rău…
— Nu e rău? Dar unde ajungem dacă nu mai știm fiecare ce are de făcut?

A doua zi, la piață, discuțiile curgeau la fel ca întotdeauna.

— Noroc cu nora ta, Mariana! Am văzut-o că-ți cară plasele!
— Da… e altfel fata asta, am răspuns evaziv.

Dar adevărul era că nu mă puteam obișnui. Într-o seară, când Vlad a venit singur să mă vadă, am încercat să-i spun ce simt.

— Mamă, Irina nu vrea să te supere. Dar așa a crescut ea. La ei în familie toți făceau treabă împreună. Și eu vreau să fiu altfel decât tata…

Mi s-a pus un nod în gât. M-am gândit la soțul meu, Ion, care nu ridicase niciodată un deget prin casă. Poate că nici eu nu i-am cerut vreodată.

— Dar lumea o să râdă de tine!
— Nu mă interesează lumea, mamă. Mă interesează să fim bine noi.

Am început să observ schimbări mici: Vlad era mai vesel, Irina părea mai relaxată când veneau la noi. Într-o zi am prins-o pe Irina în bucătărie, plângând încet.

— Ce s-a întâmplat?
— Mi-e greu… simt că nu mă accepți. Știu că nu sunt ca tine sau ca mama ta… Dar vreau doar să fim o familie.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am luat-o în brațe fără să spun nimic. Pentru prima dată am văzut-o nu ca pe o străină care-mi schimbă regulile casei, ci ca pe cineva care vrea să aparțină.

Au urmat luni de încercări și greșeli. Uneori mă trezeam criticând fără să vreau: „Nu pune sare așa!”, „Nu se face ciorba cu atâta verdeață!” Alteori mă surprindeam râzând cu Irina la glumele lui Vlad sau povestind despre copilăria noastră la țară.

Într-o zi de Paște, când toată familia era adunată la masă — inclusiv sora mea și vecinii — am văzut cum Vlad și Irina găteau împreună, râdeau și se tachinau. Copiii alergau prin curte, iar eu stăteam pe bancă lângă Lenuța.

— Uite ce frumos e când toți pun umărul! a zis ea.

Am dat din cap și am simțit pentru prima dată liniște. Poate că nu era rău să ne schimbăm puțin. Poate că familia nu înseamnă doar reguli vechi și roluri bătute-n cuie.

Seara târziu, când casa s-a golit și am rămas doar eu cu gândurile mele, m-am întrebat: Oare câte familii se ceartă pe lucruri mărunte doar pentru că nu pot accepta schimbarea? Oare cât de greu e să lași trecutul să plece și să faci loc pentru ceva nou?

Voi ce ați face dacă cineva v-ar schimba regulile casei după o viață întreagă? E greșit să vrem altceva pentru copiii noștri?