Soarele Apune și Răsare: Povestea Vieților Noastre După „Vremuri Senine”

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu mereu „Radu cel vesel” pentru toată lumea! am izbucnit, trântind telefonul pe masa din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul meu din București domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de sunetul ploii care bătea în geam. Ilinca, colega mea de platou și singura care părea să înțeleagă ce simt, a oftat la celălalt capăt al firului.

— Știu, Radu, și eu mă simt la fel. Dar oamenii nu ne văd pe noi, ci personajele noastre. Pentru ei, „Vremuri Senine” nu s-a terminat niciodată.

Avea dreptate. Timp de zece ani, am fost Radu, băiatul cu zâmbet larg și glumele la purtător, cel care aducea soarele în casele oamenilor. Serialul a fost un fenomen, iar noi, actorii, am devenit peste noapte membri ai familiilor din toată țara. Dar după ce ultimul episod a rulat, reflectoarele s-au stins și am rămas singur cu mine însumi — și cu o identitate care nu-mi mai aparținea.

Primele luni după finalul serialului au fost un haos. Oamenii mă opreau pe stradă, îmi cereau autografe, mă rugau să spun replici din serial. Dar în sufletul meu era o liniște apăsătoare, ca după o furtună. Nu mai știam cine sunt fără scenariu, fără echipa care îmi devenise familie. Mama mă suna zilnic, încercând să mă încurajeze:

— Radu, ai făcut ceva frumos. O să vină și alte proiecte, ai să vezi!

Dar proiectele nu veneau. Regizorii mă voiau doar ca „Radu cel vesel”, iar eu simțeam că mă sufoc. Prietenii mei din copilărie, ca Vlad și Sorina, mă priveau cu admirație, dar și cu o distanță pe care nu o mai puteam trece. Într-o seară, la o bere în Centrul Vechi, Vlad mi-a spus direct:

— Băi, Radule, tu nu mai ești ca înainte. Parcă nu mai știi să râzi.

Avea dreptate. Nu mai știam să râd. Îmi era dor de zilele în care râdeam din inimă, nu pentru că așa scria în scenariu. Îmi era dor de tata, care mă învățase să fiu sincer cu mine însumi, dar care plecase dintre noi cu doi ani înainte de finalul serialului. Îmi era dor de mine.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Andreea, colega care juca rolul surorii mele în serial. Nu mai vorbisem de luni bune, fiecare prins în propriile lupte. „Hai să ne vedem. Mi-e dor de vremurile alea.” Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, ascunși de ochii lumii. Am vorbit ore întregi despre tot ce am pierdut și tot ce am câștigat. Am râs, am plâns, ne-am amintit de glumele de pe platou, de certurile cu regizorul, de nopțile nedormite înainte de filmări.

— Știi ce e cel mai greu? a spus Andreea, privind în ceașca de cafea. Că oamenii cred că viața noastră e la fel de senină ca serialul. Dar nimeni nu știe cât am plâns după fiecare despărțire, cât ne-am certat cu părinții pentru că nu eram niciodată acasă, cât de singuri ne-am simțit uneori.

Am dat din cap. Familia mea nu înțelegea de ce nu pot să mă bucur de succes. Mama mă certa că nu răspund la telefon, fratele meu, Paul, mă acuza că m-am schimbat. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, mi-a spus:

— Tu nu mai ești fratele meu. Ești doar un actor care joacă un rol și acasă.

M-a durut mai tare decât orice critică din presă. Am plecat de acasă, am rătăcit pe străzi, încercând să-mi găsesc locul. M-am întrebat dacă nu cumva am pierdut tot ce conta cu adevărat pentru un vis care nu-mi mai aparținea.

Au trecut luni de zile până am avut curajul să mă uit din nou la un episod din „Vremuri Senine”. Am făcut-o într-o noapte, singur, cu o sticlă de vin și o inimă grea. M-am privit pe ecran și nu m-am recunoscut. Am plâns pentru băiatul acela care credea că lumea e a lui, care nu știa cât de greu e să fii tu însuți când toți așteaptă să fii altcineva.

Încet-încet, am început să mă regăsesc. Am mers la terapie, am vorbit cu Ilinca și Andreea, am reluat legătura cu familia. Am acceptat că nu pot fi mereu „Radu cel vesel”, dar pot fi Radu — cu bune și rele, cu zile senine și zile ploioase. Am început să scriu, să joc în piese de teatru mici, să mă bucur de aplauzele sincere ale unui public restrâns, dar cald.

Într-o zi, la finalul unei piese, o fetiță a venit la mine și mi-a spus:

— Domnule Radu, mama zice că sunteți cel mai bun actor. Eu cred că sunteți și mai bun acum decât la televizor.

Atunci am înțeles că nu trebuie să fiu mereu soarele altora. Pot fi și eu, uneori, sub norii mei, și tot e bine. Prietenii mei din serial au trecut și ei prin lupte asemănătoare. Unii au plecat din țară, alții s-au retras din lumina reflectoarelor. Dar toți am rămas legați de acea perioadă care ne-a schimbat viețile pentru totdeauna.

Acum, când mă uit înapoi, mă întreb: oare cât din noi rămâne după ce se sting reflectoarele? Cine suntem când nu mai jucăm niciun rol? Poate că adevărata noastră valoare nu stă în aplauze, ci în curajul de a fi sinceri cu noi înșine. Voi ce credeți? Ați simțit vreodată că lumea vă cere să fiți altcineva decât sunteți cu adevărat?