Soacra mea, umbra căsniciei mele: Când viața dă înapoi

— Nu ai să fii niciodată destul de bună pentru fiul meu, Irina! vocea doamnei Viorica răsună în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, stă între noi ca un copil prins la mijloc, cu ochii în podea.

Așa a început totul, într-o după-amiază de noiembrie, la nici două luni după nuntă. Aveam 24 de ani, proaspăt ieșită din facultate, cu vise mari și inima plină de speranță. Vlad era tot ce-mi dorisem: blând, muncitor, mereu cu o vorbă bună. Dar odată cu el am primit-o și pe mama lui, ca pe o moștenire grea, pe care nu am avut curajul s-o refuz.

La început am crezut că e doar gelozie maternă. Îi găteam prăjiturile preferate, îi duceam flori de ziua ei, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la țară. Dar nimic nu era destul. Orice făceam era criticat: „Nu așa se face sarmaua!”, „Nu vezi că Vlad a slăbit de când e cu tine?”, „Casa asta nu mai are suflet de când ai intrat tu!”

Anii au trecut și fiecare sărbătoare era un câmp de luptă. De Crăciun, Viorica insista să gătească totul singură. De Paște, făcea remarci răutăcioase despre cum vopsesc ouăle sau cât de prost am ales mielul. Vlad încerca să mă apere, dar vocea lui se pierdea mereu în furtuna ei de reproșuri.

— Mamă, te rog… Irina face tot ce poate. Nu mai fi atât de dură cu ea.
— Dacă nu-ți convine, Vlad, poți să pleci cu ea! Dar să știi că eu nu rămân singură!

Și Vlad rămânea. Între două femei care îl iubeau fiecare în felul ei greșit.

Când am rămas însărcinată cu Maria, am sperat că lucrurile se vor schimba. Că un nepot îi va topi inima. Dar Viorica a devenit și mai posesivă: „Copilul ăsta e sânge din sângele meu! Să nu-ți imaginezi că o să-l crești cum vrei tu!”

Primele luni după naștere au fost un coșmar. Viorica venea zilnic neanunțată, critica tot: „Nu-l ține așa!”, „Nu-i da lapte praf!”, „Eu am crescut trei copii fără prostiile astea moderne!” M-am simțit mică și neputincioasă în propria casă. Plângeam noaptea pe ascuns, ca să nu-l împovărez pe Vlad.

Au urmat ani de compromisuri. Am acceptat să locuim aproape de ea, să mergem la fiecare aniversare de familie, să-i ascultăm sfaturile necerute. Prietenele mă întrebau de ce nu pun piciorul în prag. Dar nu era atât de simplu. Vlad își iubea mama și nu voiam să-l rănesc.

Apoi, într-o zi de vară, totul s-a schimbat. Viorica a avut un accident vascular ușor. Din femeia autoritară și plină de energie a devenit brusc vulnerabilă. A trebuit să stea la pat câteva săptămâni. Surorile lui Vlad locuiau în străinătate și nu puteau veni acasă. Toată grija a căzut pe umerii mei.

— Irina… te rog… adu-mi apă… vocea ei era stinsă acum.

Am simțit o milă ciudată amestecată cu resentiment. Ani la rând m-a făcut să mă simt străină în propria familie, iar acum depindea de mine pentru orice gest mărunt.

— Sigur, doamnă Viorica.

În zilele următoare am avut grijă de ea ca de propria mea mamă: i-am schimbat pansamentele, i-am gătit supa preferată, i-am citit din revistele ei vechi. Maria venea și ea cu desene colorate: „Buni, uite ce ți-am făcut!”

Într-o seară, când îi dădeam pastilele, Viorica m-a privit lung.

— Irina… eu… poate n-am fost cea mai bună soacră. Dar tu… ai fost mai bună decât meritam.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Toți anii aceia de durere păreau să se adune într-o singură lacrimă care mi-a curs pe obraz.

— Nu e târziu să fim o familie adevărată, doamnă Viorica.

De atunci lucrurile s-au schimbat încet-încet. Viorica a început să mă respecte mai mult. Nu ne-am îmbrățișat niciodată ca mamă și fiică, dar am găsit o pace fragilă între noi.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare dacă n-ar fi venit boala asta peste ea, s-ar fi schimbat vreodată? Sau uneori viața trebuie să ne pună la pământ ca să vedem cine ne ridică?

Poate că karma chiar există. Sau poate doar răbdarea și bunătatea lasă urme acolo unde nici nu ne imaginăm.

Voi ce credeți? Merită să ierți după atâta suferință? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?