Soacra mea a dat apartamentul cu două camere fratelui mai mic al soțului meu, iar noi cu copilul stăm înghesuiți într-o garsonieră

— Nu pot să cred, Sorin! Cum adică mama ta i-a dat apartamentul lui Radu? Pe noi nu ne-a întrebat nimic! — am izbucnit într-o seară, când soțul meu a venit acasă cu ochii în pământ, evitând să mă privească.

El s-a așezat pe marginea patului, lângă băiețelul nostru care deja adormise, strâns între perete și noi, ca de obicei. Garsoniera noastră e mică, 26 de metri pătrați, cu un aneks minuscul și un geam care dă spre un gang întunecat. De patru ani trăim aici, de când ne-am căsătorit. La început, ni s-a părut romantic, dar de când a apărut Vlad, totul s-a schimbat. Nu mai avem spațiu, nu avem intimitate, nu avem liniște. Seara, când Vlad adoarme, trebuie să ne mișcăm în vârful picioarelor, să nu-l trezim. Nu putem să stăm la un film, nu putem să vorbim mai tare, nu putem să ne certăm, nu putem să ne iubim. Totul e pe fugă, pe șoptite, pe ascuns.

— Ce vrei să fac, Maria? — a zis Sorin, cu vocea stinsă. — Mama a zis că Radu are nevoie mai mare, că el încă nu s-a căsătorit, că trebuie să-l ajute să-și facă un rost. Că noi ne descurcăm, că suntem deja la casa noastră, că avem serviciu amândoi…

— La casa noastră? Asta e casă? O cutie de chibrituri! — am ridicat tonul, dar m-am oprit brusc, să nu-l trezesc pe Vlad. M-am uitat la el, la fața lui liniștită, la mânuța lui mică strânsă pe jucăria preferată. M-a durut sufletul. Mi-am amintit de copilăria mea, de camera mea, de mirosul de mere coapte iarna, de poveștile spuse de mama la culcare. Vlad nu are nimic din toate astea. Doarme cu noi, se joacă printre hainele noastre, nu are nici măcar un colț al lui.

— Sorin, nu e drept. Tu chiar nu vezi? Radu nici măcar nu are serviciu stabil, stă toată ziua pe net sau la pariuri. Noi muncim amândoi, ne chinuim, și tot noi suntem cei care trebuie să ne descurcăm singuri. — Am simțit cum mi se pune un nod în gât. — Nu meritam și noi o șansă?

Sorin a oftat, s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră, de la ușă la fereastră, de la masă la pat. Nu avea unde să se ducă, spațiul era prea mic. M-am simțit prinsă ca într-o capcană. Mă uitam la el și nu știam dacă să-l cert sau să-l iau în brațe. Știam că nu e vina lui, dar nu puteam să nu fiu furioasă.

A doua zi, am sunat-o pe soacra mea. Vocea ei era rece, tăioasă, ca de obicei.

— Maria, nu te supăra, dar Radu are nevoie. Tu ai deja tot ce-ți trebuie. Nu poți să fii mereu nemulțumită. Și-apoi, ce să fac? Să-l las pe drumuri?

— Pe drumuri? Are 28 de ani, poate să muncească! Noi avem un copil, doamnă! Nu vă gândiți deloc la Vlad?

— Vlad e bine, are părinți responsabili. Radu e mai slab, trebuie ajutat. Așa e viața, nu toți suntem la fel de norocoși. — Apoi a închis, fără să-mi dea timp să răspund.

Am simțit că mă sufoc. M-am dus la bucătărie, am deschis geamul, dar aerul era la fel de greu, de prăfuit. M-am uitat la blocurile gri, la copiii care se jucau printre mașini, la bătrânii care stăteau pe bănci. M-am întrebat dacă și ei au trecut prin așa ceva, dacă și ei au simțit vreodată că nu contează, că nu sunt văzuți, că nu merită mai mult.

Seara, Sorin a venit acasă cu o pungă de la supermarket. A scos o ciocolată pentru Vlad și o sticlă de vin ieftin pentru noi. Am stat la masă, în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Vlad a desenat ceva pe o foaie, apoi a venit la mine:

— Mami, când o să am și eu camera mea?

M-am uitat la el, la ochii lui mari, curioși. Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit că mă prăbușesc. Am zâmbit forțat și l-am strâns în brațe.

— Curând, puiule. Curând…

Dar nu știam dacă va fi vreodată adevărat.

În zilele următoare, am început să mă cert cu Sorin din orice. De la vasele nespălate, la hainele aruncate, la faptul că nu face nimic să schimbe situația. El se apăra, spunea că nu are ce să facă, că nu vrea să se certe cu mama lui, că nu vrea scandal în familie. Eu simțeam că mă sufoc, că nu mai pot. Prietenele mele mă sfătuiau să mă mut, să fac un credit, să plec la chirie. Dar cu salariile noastre, abia ne ajunge de la o lună la alta. Și dacă ne îmbolnăvim? Dacă rămân fără serviciu? Dacă nu mai avem cu ce plăti?

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am izbucnit în plâns. Sorin m-a luat în brațe, dar nu a spus nimic. Am simțit că suntem doi străini, legați doar de copilul nostru și de neputința noastră. M-am întrebat dacă așa va fi toată viața, dacă vom trăi mereu cu frica zilei de mâine, cu resentimente, cu frustrări, cu vise neîmplinite.

În weekend, am mers la soacră-mea, să-l vedem pe Radu. Apartamentul era deja mobilat, cu televizor nou, cu canapea extensibilă, cu tot ce-i trebuie. Radu stătea pe telefon, nici nu s-a sinchisit să ne salute. Soacra mea ne-a întâmpinat cu un zâmbet fals.

— Vedeți, ce frumos e aici? Radu are nevoie de liniște, să-și găsească drumul. Voi sunteți tineri, vă descurcați. O să vedeți, viața e lungă, o să vă vină și vouă rândul.

Am simțit că explodez. Am vrut să-i spun că nu e drept, că nu e corect, că nu poți să-ți iubești copiii pe jumătate. Dar m-am abținut. Am luat mâna lui Vlad și am plecat. Pe drum, el m-a întrebat din nou:

— Mami, de ce nu pot să am și eu camera mea?

Nu am avut răspuns. Doar lacrimi.

Acum, în fiecare seară, când îl privesc dormind, mă întreb: oare cât de mult trebuie să rabzi pentru familie? Cât de mult trebuie să te sacrifici pentru liniștea altora? Și, mai ales, când vine și rândul nostru să fim fericiți? Poate voi aveți un răspuns…