Singurătatea unei mame: Povestea Mariei, uitată de propriii copii

— Nu mai pot, Ana! Nu pot s-o iau pe mama la mine, abia ne descurcăm cu trei în două camere! vocea lui Vlad răsuna prin telefon, tăioasă, aproape disperată. Am tras pătura mai aproape de umeri, simțind frigul din garsoniera mea veche din cartierul Militari. Din bucătărie venea miros de ceai de tei, dar nu reușea să-mi încălzească sufletul.

— Dar eu ce să fac, Vlad? Crezi că la mine e mai bine? Copiii mei au nevoie de spațiu, iar soțul meu nici nu vrea să audă! răspunse Ana, cu vocea ridicată. Am închis ochii. Nu voiam să-i aud, dar nu puteam să nu ascult. Erau copiii mei. Pentru ei am muncit o viață întreagă, am renunțat la visele mele, la liniștea mea, la orice bucurie personală.

Îmi amintesc cum eram tânără, proaspăt divorțată de Ion, tatăl lor. El a plecat cu alta când Vlad avea doar cinci ani și Ana trei. Nu m-am plâns niciodată. Am lucrat două joburi: ziua la fabrica de confecții, noaptea făceam curățenie în blocuri. Îmi spuneam mereu: „Pentru ei merită.”

Anii au trecut repede. Le-am cumpărat haine noi doar lor, eu purtam mereu aceleași paltoane vechi. Le-am plătit meditații, excursii, tabere. Când Vlad a intrat la Politehnică, am plâns de bucurie. Când Ana a luat bursă la Medicină, am simțit că tot sacrificiul meu a avut rost.

Dar acum… Acum stau singură într-o cameră rece, cu pensia abia ajungând pentru medicamente și întreținere. Am făcut un accident vascular ușor acum două luni și de atunci nu mai pot merge bine. Doctorul mi-a spus că ar fi bine să nu rămân singură. Dar copiii mei… copiii mei se ceartă pe cine să mă ia.

— Mama nu e un bagaj! am auzit-o pe Ana într-o zi, vorbind cu soțul ei, Doru.

— Știu că nu e un bagaj, dar nici nu putem să ne schimbăm viața pentru ea! a răspuns el sec.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat cu greu din pat și am privit pe geam. Afară ningea liniștit peste blocurile cenușii. M-am întrebat: oare unde am greșit? Oare dragostea mea a fost prea multă? Sau prea puțină?

Într-o duminică, Ana a venit să mă vadă. A intrat grăbită, cu ochii roșii de oboseală.

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu putem continua așa. Vlad zice că nu poate, eu zic că nu pot… Poate ar fi mai bine să mergi la un azil bun. Am găsit unul aproape de noi, e curat, are personal medical… Poate acolo ți-ar fi mai bine decât singură aici.

Am simțit cum mi se rupe inima. Un azil? Eu care am stat nopți întregi lângă patul lor când aveau febră? Eu care am vândut verigheta ca să le cumpăr manuale?

— Ana… tu chiar crezi că acolo mi-ar fi mai bine?

A evitat privirea mea.

— Mamă… nu știu ce să mai facem. Toți avem problemele noastre…

Nu am mai spus nimic. Am simțit că orice cuvânt ar fi fost în plus. Când a plecat, am rămas cu ochii pe ușă mult timp. Parcă așteptam să se întoarcă și să spună: „Glumeam, mamă! Hai la noi!” Dar n-a venit nimeni.

În zilele următoare m-a sunat Vlad.

— Mamă… Ana mi-a zis ce v-ați vorbit. Știi că te iubim, dar… viața e grea. Poate chiar ar fi mai bine să mergi la azilul ăla.

Am închis telefonul fără să răspund. Am plâns toată noaptea.

Într-o zi m-am hotărât să merg să văd azilul despre care vorbeau. Era la marginea orașului, într-o clădire veche renovată. Personalul părea amabil, dar ochii celorlalți bătrâni erau goi, triști. Am stat pe o bancă în curte și am privit copacii fără frunze.

O femeie în vârstă s-a așezat lângă mine.

— Și tu ai copii?

— Da… doi.

— Și te-au adus aici?

— Nu încă… dar cred că o vor face curând.

A oftat adânc.

— Să știi că doare mai tare decât orice boală…

M-am întors acasă și am început să scriu scrisori pentru Ana și Vlad. Le-am povestit tot ce simt: durerea, dezamăgirea, dorul de vremurile când eram împreună la masă de Crăciun sau când îi țineam în brațe după coșmaruri.

Niciunul nu mi-a răspuns direct la scrisori. Au venit împreună într-o zi și mi-au spus că au rezolvat totul: peste o săptămână urma să mă mute la azil.

În noaptea aceea am stat trează până dimineața. M-am uitat la pozele lor mici de pe raft și m-am întrebat: oare ce înseamnă iubirea de mamă? Oare sacrificiul meu a fost zadarnic? Sau poate lumea s-a schimbat și eu n-am știut?

Acum scriu aceste rânduri din camera mea mică de la azil. Îmi lipsesc glasurile lor, mirosul de cozonac din casă și chiar certurile noastre mici de altădată.

Mă întreb: oare câți părinți trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare copiii noștri ne datorează ceva sau dragostea părintească trebuie să fie mereu necondiționată? Voi ce credeți?