Singurătatea unei mame: Povestea Mariei

— Nu mai veniți niciodată pe la mine? am întrebat cu voce tremurată, privind spre telefonul care părea să devină tot mai greu de ridicat cu fiecare lună ce trecea. Era o seară de duminică, iar liniștea din apartamentul meu mic din cartierul Drumul Taberei era spartă doar de ticăitul ceasului de pe perete.

— Mamă, suntem ocupați, știi cum e… copiii, serviciul, problemele… a răspuns Irina, fiica mea cea mare, cu vocea aceea grăbită care mă făcea să mă simt ca o povară.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Mi-am amintit de vremurile când casa era plină de râsete, când alergam după ei prin curte și le făceam clătite în fiecare sâmbătă dimineața. Acum, tot ce-mi rămăsese era mirosul vechi al mobilei și pozele prăfuite de pe rafturi.

Soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum șapte ani. De atunci, am rămas doar eu și amintirile. Am două fete — Irina și Camelia — și un băiat, Radu. Toți locuiesc în București, la cel mult o oră distanță de mine. Dar lunile trec și rareori îi văd. Nepoții mei, Vlad și Ana, nici nu mă mai sună. Parcă nu mai exist.

Într-o zi, am decis să merg eu la Irina. Am cumpărat prăjituri de la cofetăria din colț și am luat autobuzul 368 până la ea. Când am ajuns, am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Mamă? Ce cauți aici? Nu m-ai sunat înainte… a spus Irina, vizibil deranjată.

— Am vrut să vă văd… mi-era dor de voi.

— Acum nu prea e momentul… Vlad are teme, eu trebuie să termin ceva pentru serviciu… Poate data viitoare.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. M-am întors acasă cu prăjiturile neatinse și cu sufletul greu. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate am fost prea severă când erau mici? Poate nu le-am arătat destul că îi iubesc?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am plâns în tăcere, ascultând zgomotele orașului care părea să nu mă observe nici el.

A doua zi m-a sunat Camelia.

— Mamă, am auzit că ai trecut pe la Irina. De ce nu ne-ai spus nimic?

— Mi-era dor de voi…

— Știi că avem viețile noastre acum. Nu mai suntem copii.

M-am simțit ca un copil certat pentru o prostie. Am închis telefonul și am privit lung spre poza de familie din sufragerie. Toți zâmbeam acolo, ca într-o reclamă la fericire. Dar zâmbetele acelea erau de mult dispărute.

Într-o zi de joi, Radu m-a sunat pe neașteptate.

— Mamă, ai nevoie de ceva? Sunt în zonă.

— Nu… doar să stai puțin cu mine, dacă poți.

A venit pentru zece minute. A stat pe telefon tot timpul și a plecat grăbit.

— Să nu uiți să-ți iei pastilele! mi-a spus înainte să iasă pe ușă.

Am rămas privind ușa închisă. M-am întrebat: oare chiar atât de greu e să stai cu mama ta o jumătate de oră? Să bei un ceai împreună?

În fiecare zi mă trezesc tot mai devreme, sperând că poate azi va suna cineva la ușă sau la telefon. Dar zilele trec la fel: liniște, televizorul pe știri și cafeaua băută singură la bucătărie.

Vecina mea, tanti Viorica, mă vizitează uneori. Ea are trei copii plecați în străinătate și spune că îi e dor de ei, dar măcar vorbesc des la telefon.

— Maria, nu te necăji! Așa sunt copiii azi… au alte priorități.

Dar eu nu pot să nu mă întreb: oare chiar așa trebuie să fie? Oare bătrânețea e menită să fie atât de singură?

Într-o seară am încercat să vorbesc cu Ana pe Facebook.

— Bunica, sunt ocupată acum. Vorbim altădată!

Altădată… dar altădată nu vine niciodată.

Am început să merg la biserică mai des. Preotul m-a întrebat dacă am familie.

— Am… dar parcă nu mai sunt ai mei.

Mi-a spus să mă rog pentru ei și pentru mine. Dar rugăciunile mele par să se piardă în tavanul rece al camerei mele.

Uneori mă gândesc să le scriu o scrisoare. Să le spun cât îi iubesc și cât de mult mi-e dor de ei. Dar apoi mă tem că vor râde de mine sau că vor crede că dramatizez.

Sunt zile când mă uit pe geam la copiii din parc și îmi imaginez că sunt ai mei din nou mici. Cât mi-aș dori să pot da timpul înapoi!

Într-o zi am primit o scrisoare de la primărie: „Veniți să vă ridicați ajutorul pentru pensionari.” M-am dus singură, printre zeci de bătrâni ca mine, fiecare cu povestea lui tristă ascunsă sub paltonul vechi.

Acasă am găsit un bilet pe ușă: „Mama, te sun mâine! Irina.” Nici nu știu dacă l-a lăsat cu adevărat sau doar l-a pus cineva din greșeală.

Sunt Maria și nu știu unde am greșit. Am dat totul pentru familia mea și acum trăiesc printre umbrele trecutului. Oare chiar merităm să fim uitați când îmbătrânim? Sau e vina noastră că nu știm să cerem iubire?

Poate că nu sunt singura care simte asta… Voi ce credeți? Cum ar trebui să fie bătrânețea într-o familie adevărată?