Singur împotriva tuturor: Povestea unui tată care a încercat să facă imposibilul

— Tata, nu pleca! a strigat Ilinca, cu ochii mari și umezi, în timp ce eu îmi trăgeam paltonul peste umeri. Era deja trecut de ora opt seara, iar zăpada se așternuse gros pe stradă. Mâinile îmi tremurau, nu știu dacă de frig sau de teamă.

— Ilinca, trebuie să merg la farmacie. Maria are febră mare și nu mai avem sirop. Vlad e aici, are grijă de voi. Revin în jumătate de oră, promit!

Vlad, băiatul meu cel mare, abia împlinise paisprezece ani. Încerca să pară curajos, dar îi vedeam neliniștea în ochi. Știa că nu e ușor să fii responsabil pentru trei frați mai mici, dar nu aveam altă soluție. De când mama lor ne-a părăsit, totul a căzut pe umerii mei. Nu aveam părinți aproape, nici vecini de încredere. Eram doar noi cinci, împotriva lumii.

Am ieșit în noapte, cu pași grăbiți. Gândurile îmi zburau la Maria, la Ilinca și la micuțul Darius, care dormea deja. Mă rugam să nu se întâmple nimic rău cât lipsesc. Dar viața nu ține cont de rugăciuni.

Când m-am întors, am găsit două mașini de poliție în fața blocului. Inima mi-a sărit din piept. Am urcat scările aproape alergând și am dat buzna în apartament. Vlad stătea pe hol, palid ca varul, iar o polițistă îi vorbea blând:

— Tatăl tău unde este?

— La farmacie… a răspuns el cu voce stinsă.

Ilinca plângea în sufragerie, iar Maria zăcea pe canapea, cu obrajii roșii de febră. Un vecin băgase capul pe ușă și făcea semne dezaprobatoare.

— Domnule Popescu? a întrebat polițista când m-a văzut. Trebuie să discutăm despre situația copiilor dumneavoastră.

Mi-au spus că cineva sunase la Protecția Copilului: „Un tată iresponsabil își lasă copiii singuri acasă.” Am încercat să explic: nu aveam altă soluție, era o urgență medicală! Dar nimeni nu părea să asculte cu adevărat.

A urmat o anchetă care a durat săptămâni întregi. Asistenți sociali au venit să ne viziteze, au pus întrebări copiilor mei despre ce mănâncă, dacă îi bat sau îi neglijez. Vlad s-a închis în el, Ilinca a început să se teamă de fiecare dată când suna cineva la ușă. Maria s-a făcut bine, dar eu mă simțeam tot mai vinovat.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat cu Vlad la bucătărie. Își frământa mâinile și privea în gol.

— Tata… dacă nu mă descurcam? Dacă pățeau ceva fetele?

— Nu e vina ta, Vlad. E vina mea că am ajuns aici… Dar ce altceva puteam face?

— Poate dacă era mama aici…

M-a durut mai tare decât orice anchetă. Știam că simte lipsa ei și că eu nu pot umple golul lăsat de plecarea ei. Dar nu aveam voie să cedez.

La școală, copiii au început să fie priviți altfel. Unii părinți le-au interzis copiilor lor să se joace cu ai mei: „Sunt dintr-o familie cu probleme.” Am simțit cum lumea ni se închide tot mai mult.

Într-o zi am fost chemat la Direcția pentru Protecția Copilului. O doamnă cu ochelari groși mi-a spus:

— Domnule Popescu, trebuie să ne asigurăm că minorii nu sunt expuși la riscuri. L-ați lăsat pe Vlad responsabil de frații lui, ceea ce poate fi considerat neglijență parentală.

— Dar ce era să fac? Să las copilul bolnav fără medicamente? Să risc să moară de febră?

— Înțelegem situația… dar legea e lege.

Am ieșit de acolo cu lacrimi în ochi și cu inima frântă. Cum poți fi pedepsit pentru că ai încercat să faci ce e mai bine pentru copiii tăi?

În zilele următoare am încercat să găsesc ajutor: am sunat la rude îndepărtate, am întrebat la biserică, am pus anunțuri pentru o bonă – dar cine vrea să stea cu patru copii pentru câțiva lei? Salariul meu abia ajungea pentru chirie și mâncare.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am stat singur pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva mai devreme – dacă ar fi trebuit să accept ajutorul soacrei mele când încă era dispusă să ni-l dea; dacă n-ar fi trebuit să muncesc atât de mult și să fiu mai prezent acasă; dacă n-ar fi trebuit să mă lupt mai mult pentru familia mea înainte ca soția mea să plece.

Dar viața nu-ți dă mereu șansa să alegi corect.

Procesul a venit ca un coșmar: am fost acuzat oficial de neglijență parentală. Avocatul din oficiu mi-a spus:

— Radu, trebuie să arătăm că ai făcut tot ce era omenește posibil. S-ar putea ca instanța să fie înțelegătoare… sau nu.

În sala de judecată m-am simțit mic și neputincios. Copiii mei au fost chemați ca martori. Ilinca a plâns tot timpul; Vlad a spus răspicat:

— Tata face tot ce poate pentru noi! Nu vrem să fim despărțiți!

Judecătoarea m-a privit lung:

— Domnule Popescu, viața e grea pentru mulți părinți singuri. Dar legea trebuie aplicată pentru protecția copiilor.

Am ieșit din sală cu sufletul zdrobit. Am așteptat verdictul zile întregi, fără să pot dormi sau mânca.

Când decizia a venit – o amendă și supraveghere socială timp de șase luni – am simțit o ușurare amară. Nu ne-au despărțit, dar stigmatul rămânea.

Astăzi încă lupt pentru copiii mei și încerc să le ofer o viață normală într-o lume care judecă fără să cunoască povestea din spate.

Mă întreb adesea: câți dintre noi suntem forțați să alegem între două rele? Câți părinți sunt condamnați pentru că încearcă imposibilul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?