Secretul mamei: Treizeci și cinci de ani trăind în umbră

— Mariana, nu mai pot, nu mai pot să trăiesc așa! vocea mea răsună în mintea mea, dar pe buze nu iese decât un oftat stins. În oglinda din holul apartamentului vechi din cartierul Rahova, chipul meu poartă urmele anilor de frică și ascundere. Mă uit la mine, la hainele bărbătești, la părul tuns scurt, la privirea care încearcă să pară hotărâtă, dar în spatele ei se ascunde o femeie care a învățat să-și țină lacrimile înăuntru. Mă numesc Mariana, dar de treizeci și cinci de ani, pentru toți ceilalți, sunt Marian.

Totul a început într-o noapte ploioasă de noiembrie, când am fugit de acasă cu Luciana în brațe, abia născută, și cu o geantă în care încăpeau doar câteva haine și actele. Tatăl ei, Viorel, bărbatul care ar fi trebuit să ne protejeze, a devenit cel mai mare pericol. Nu am avut de ales. Am fugit, am lăsat totul în urmă și am jurat că nimeni nu va afla vreodată cine suntem cu adevărat. În România anilor ’90, o femeie singură, fără sprijin, nu avea nicio șansă. Așa că am devenit Marian, fratele Mariei, care „a plecat la muncă în Italia”. Am găsit o cameră într-un bloc gri, la etajul patru, și am început să lucrez cu ziua pe unde apucam. Pentru Luciana, eram tatăl ei. Pentru vecini, eram un bărbat tăcut, care nu se amesteca în treburile altora.

Anii au trecut greu. Luciana a crescut frumos, deșteaptă și curioasă, dar mereu cu ochii la mine, încercând să înțeleagă de ce nu avem o mamă, de ce nu vorbim niciodată despre trecut. Când era mică, mă întreba: „Tati, de ce nu avem și noi o mamă ca ceilalți copii?” Îi spuneam că mama ei a murit, că viața nu e dreaptă, dar că eu o voi iubi pentru amândoi. În fiecare seară, când adormea, mă așezam lângă ea și îi mângâiam părul, lăsând lacrimile să curgă în liniște. Mă întrebam dacă va veni ziua când va afla adevărul și dacă mă va urî pentru minciunile mele.

Într-o zi, când Luciana avea doisprezece ani, a venit acasă plângând. „Tati, la școală au râs de mine că nu am mamă. Au zis că e ceva ciudat la noi acasă. E adevărat?” Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun totul, dar nu am avut curaj. „Nu-i asculta, puiule. Noi suntem o familie, chiar dacă suntem doar noi doi.” Dar în acea noapte, am stat trează, gândindu-mă dacă nu cumva îi fac rău ascunzându-i adevărul.

Anii adolescenței au fost cei mai grei. Luciana a început să pună întrebări tot mai incomode, să se răzvrătească, să mă acuze că nu o las să fie ca ceilalți. „De ce nu mă lași să ies cu prietenii? De ce nu pot să am și eu o viață normală?” Într-o seară, după o ceartă aprinsă, a țipat la mine: „Tu nici măcar nu știi ce înseamnă să fii mamă!” Am simțit cum mă prăbușesc. Dacă ar fi știut cât de mult mi-aș fi dorit să fiu doar mama ei, nu și tatăl, și cât de greu e să trăiești cu două fețe, poate m-ar fi înțeles. Dar nu i-am spus nimic. Am rămas în tăcere, cu ochii în pământ.

Când Luciana a terminat liceul și a vrut să plece la facultate în Cluj, am simțit că lumea mea se prăbușește. Era singura mea familie, singurul motiv pentru care am rezistat atâția ani. Înainte să plece, m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: „Tati, știu că nu mi-ai spus totul, dar te iubesc. Pentru mine, tu ești totul.” Am plâns atunci, pentru prima dată în fața ei, fără să mă mai ascund.

Au trecut anii. Luciana s-a făcut femeie, s-a căsătorit, are doi copii minunați. Mă vizitează des, dar între noi a rămas mereu o distanță, o tăcere apăsătoare. Într-o zi, când nepotul meu, Vlad, m-a întrebat: „Bunicule, de ce nu ai soție?”, am simțit din nou acea durere veche. Luciana m-a privit lung, cu ochii umezi. Am știut atunci că a venit timpul să-i spun adevărul.

Într-o seară, am chemat-o la mine. Am stat la masă, cu ceaiul în față, și i-am spus totul. Despre Viorel, despre fuga noastră, despre cum am devenit Marian ca să o pot crește în siguranță. Am plâns amândouă, pentru prima dată ca mamă și fiică. „Mamă, de ce nu mi-ai spus până acum?” m-a întrebat printre lacrimi. „Mi-a fost frică să nu te pierd. Mi-a fost frică să nu mă urăști.”

A tăcut mult timp, apoi m-a luat în brațe. „Te iubesc, mamă. Pentru tot ce ai făcut, pentru tot ce ai sacrificat. Dar te rog, nu mai trăi în umbră.”

Acum, la șaizeci de ani, mă uit în oglindă și văd, pentru prima dată după atâția ani, chipul meu adevărat. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dacă sacrificiul meu a meritat. Dar știu că am iubit-o pe Luciana mai mult decât orice pe lume. Mă întreb, oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne macină, de frica judecății celorlalți? Oare câți avem curajul să fim noi înșine, chiar dacă lumea nu ne acceptă? Ați fi făcut la fel în locul meu?