Scrisoarea mamei: Când trecutul bate la ușă

„Nu pot să cred că după atâția ani, totul se rezumă la bani…” gândul mi-a răsunat în minte în timp ce țineam în mână scrisoarea mamei. Era o după-amiază ploioasă de martie, iar picăturile loveau geamul apartamentului meu din București ca niște degete nerăbdătoare. Am rupt plicul cu un gest nervos, de parcă hârtia ar fi putut să-mi răspundă la toate întrebările nespuse.

„Draga mea Irina, știu că nu am mai vorbit de mult, dar am nevoie de ajutorul tău…” Am citit și recitit rândurile scrise cu litere tremurate, simțind cum un nod mi se formează în gât. Mama, femeia care m-a crescut singură după ce tata a plecat, nu mi-a cerut niciodată nimic. Dimpotrivă, mereu a fost mândră, chiar și atunci când nu aveam ce pune pe masă. Dar acum, la 62 de ani, bolnavă și singură în satul nostru din Bărăgan, îmi cerea bani ca să-și plătească datoriile la farmacie și să repare acoperișul care stătea să cadă.

Am simțit cum vechile răni se deschid. Îmi aminteam de copilăria mea, de serile în care mama plângea pe ascuns, de certurile cu bunica, de tăcerea apăsătoare care plutea peste casa noastră. Îmi aminteam cum, la 18 ani, am plecat la facultate la București, hotărâtă să nu mă mai întorc niciodată. „Nu vreau să ajung ca ea, să mă sacrific pentru toți și să nu primesc nimic în schimb!” îmi spuneam atunci, cu o furie adolescentină. Dar acum, când trecutul bătea la ușă sub forma unei scrisori, nu mai eram sigură de nimic.

Am pus scrisoarea pe masă și am sunat-o pe sora mea, Alina, care locuia la Ploiești. „Ai primit și tu scrisoare de la mama?” am întrebat-o, fără să o salut. S-a lăsat o tăcere grea la celălalt capăt al firului. „Da, Irina. Și nu știu ce să fac. Știi bine că abia mă descurc cu copiii și cu ratele la bancă. Dar… e mama noastră.”

M-am enervat. „De ce trebuie mereu să fim noi cele care rezolvă totul? Unde e tata? Unde sunt unchii, mătușile? De ce totul cade pe umerii noștri?” Alina a oftat. „Poate pentru că noi suntem singurele care nu am uitat de unde am plecat.”

Am închis telefonul și am început să plâng. Nu era doar despre bani. Era despre toate lucrurile nespuse, despre resentimentele adunate, despre dorința de a fi văzută, apreciată, iubită. Era despre faptul că, oricât de departe aș fi fugit, trecutul mă ajungea din urmă.

În acea noapte, am visat-o pe mama. Era tânără, cu părul prins în coc, așa cum o țineam minte din copilărie. Îmi zâmbea trist și îmi spunea: „Iartă-mă, Irina. Am făcut tot ce am putut.” M-am trezit cu lacrimi pe obraz și cu o hotărâre ciudată în suflet.

A doua zi, am luat trenul spre sat. Drumul mi s-a părut nesfârșit, iar fiecare kilometru mă apropia de o parte din mine pe care încercasem să o uit. Când am ajuns, casa era la fel de mică și de sărăcăcioasă ca întotdeauna. Mama stătea pe prispă, cu un șal vechi pe umeri. Când m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi.

„Nu trebuia să vii, Irina. Nu vreau să-ți fiu povară…” a șoptit ea, evitându-mi privirea. Am simțit cum mânia și durerea se amestecă în mine. „De ce nu mi-ai spus mai devreme? De ce ai așteptat să ajungi aici, să nu mai ai pe nimeni?”

Mama a început să plângă. „Mi-a fost rușine. Am crezut că mă descurc. Dar nu mai pot. Sunt obosită, Irina. Și mi-e frică.”

Am stat amândouă pe prispă, în tăcere. Am privit acoperișul găurit, curtea plină de buruieni, și mi-am dat seama cât de mult am judecat-o. Am judecat-o pentru alegerile ei, pentru tăcerile ei, pentru slăbiciunile ei. Dar, în același timp, am realizat că și eu am fugit de responsabilitate, de frică, de durere.

În zilele următoare, am încercat să repar ce se mai putea repara. Am sunat la farmacie, am vorbit cu vecinii, am chemat un meșter să vadă acoperișul. Am stat de vorbă cu mama, am ascultat povești pe care nu le știam, am aflat despre sacrificiile pe care le-a făcut pentru mine și pentru Alina. Am aflat că tata nu a mai dat niciun semn de ani de zile, că rudele s-au îndepărtat, că singurătatea e mai grea decât orice boală.

Într-o seară, stăteam la masă, cu o cană de ceai în față. Mama m-a privit lung. „Îți mulțumesc că ai venit. Știu că nu a fost ușor. Dar să știi că te iubesc, chiar dacă nu ți-am spus-o mereu.” Am simțit cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz. „Și eu te iubesc, mamă. Poate că nu am știut să arăt asta. Poate că am fost prea mândră, prea speriată. Dar nu vreau să mai fug.”

Când am plecat, mama m-a îmbrățișat strâns. Am simțit că, pentru prima dată după mulți ani, o parte din mine s-a vindecat. Drumul spre împăcare nu e ușor. E plin de durere, de rușine, de frică. Dar e singurul drum care merită parcurs.

Acum, când mă uit înapoi, mă întreb: de câte ori ne lăsăm mândria să ne țină departe de cei pe care îi iubim? De câte ori fugim de trecut, doar ca să descoperim că el ne așteaptă, răbdător, la ușă? Poate că adevărata iertare începe atunci când avem curajul să ne întoarcem acasă și să spunem, pur și simplu: „Te iert. Și mă iert.”

Voi ați avut vreodată curajul să vă confruntați cu trecutul? Ce ați face dacă o scrisoare v-ar schimba viața peste noapte?