Scrisoarea care mi-a schimbat viața: între datoria față de părinți și dreptul la fericire

— Ce-i asta? am întrebat, cu vocea tremurândă, când Radu mi-a întins plicul alb, sigilat stângaci. Era o seară obișnuită de joi, copiii se jucau în camera lor, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele. Dar plicul acela, cu scrisul cunoscut al mamei, a transformat totul într-o secundă într-un coșmar vechi, pe care credeam că l-am îngropat.

Am rupt hârtia cu degetele reci. „Draga mea Irina”, începea, dar nu era nicio urmă de drag în rândurile care urmau. „Având în vedere situația mea financiară precară și faptul că legea te obligă să mă ajuți, te rog să-mi virezi lunar suma de 700 lei ca pensie de întreținere.” Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Radu mă privea atent, încercând să citească pe chipul meu dacă e cazul să intervină sau nu.

— Ce vrea? a întrebat el încet.

— Vrea bani. Vrea… pensie de întreținere. Pentru că sunt fiica ei.

Am lăsat scrisoarea pe masă și am ieșit pe balcon, să respir. Aerul rece de aprilie m-a lovit în față ca un duș rece. M-am sprijinit de balustradă și am privit luminile blocurilor din cartierul nostru din Ploiești. M-am simțit din nou copil, prinsă între pereții reci ai apartamentului nostru vechi, cu mama urlând la mine pentru orice greșeală, cu palmele ei grele și cuvintele tăioase care mă făceau să mă simt mică și vinovată pentru tot.

„Datoria față de părinți”, mi-am spus în gând. Dar ce datorie ai față de cineva care ți-a făcut copilăria un șir nesfârșit de frici? Mama nu a fost niciodată blândă. Tata a plecat când aveam 8 ani, iar ea a rămas singură cu mine. Nu și-a găsit niciodată liniștea, nici cu mine, nici cu lumea. M-a crescut cu reproșuri și amenințări, cu bătăi și interdicții absurde. Când am împlinit 18 ani, am fugit la București la facultate și nu m-am mai uitat înapoi decât rar, la sărbători sau când mă suna să-mi amintească ce nerecunoscătoare sunt.

Radu a venit lângă mine pe balcon.

— Irina, nu trebuie să faci nimic ce nu vrei. Știi asta, nu?

— Dar dacă are dreptate? Dacă… dacă legea chiar mă obligă? Dacă ajunge să mă dea în judecată?

— Și dacă da? Ce-ți datorează ea ție?

Am început să plâng. Nu pentru bani, ci pentru toți anii pierduți încercând să-i câștig dragostea.

A doua zi am sunat-o pe mama. Mi-a răspuns sec:

— Ai primit scrisoarea?

— Da. Dar… mamă, chiar ai nevoie? Sau vrei doar să…?

— Nu e treaba ta de ce vreau. E dreptul meu! Ai uitat cine te-a crescut?

Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru.

— M-ai crescut cu ură! Cu frică! Nu ți-a păsat niciodată ce simt eu!

— Nu vorbi așa cu mine! Dacă nu-mi dai banii, te dau în judecată! Să vedem atunci ce zic vecinii tăi despre tine!

Am închis telefonul tremurând. Radu m-a luat în brațe fără să spună nimic. Copiii mei au venit curioși:

— Mami, ești tristă?

M-am șters la ochi și le-am zâmbit forțat.

— Nu, puii mei. Doar obosită.

În zilele următoare am vorbit cu o avocată, doamna Popescu, care mi-a explicat că legea prevede obligația de întreținere doar dacă părintele nu se poate întreține singur și dacă relația nu a fost una abuzivă.

— Doamnă, dacă aveți dovezi sau martori despre abuzurile din copilărie, instanța poate ține cont.

Mi s-a făcut rău numai la gândul că ar trebui să povestesc totul în fața unui judecător: cum mă bătea mama cu cureaua pentru note mici, cum mă închidea în cameră ore întregi fără mâncare, cum îmi spunea că sunt o greșeală pe care ar fi vrut să n-o facă niciodată.

Radu m-a susținut mereu:

— Irina, nu ești singură. Orice decizie iei, sunt aici.

Dar presiunea era uriașă. În fiecare zi primeam mesaje de la mama: „Sper că nu vrei să ajungem la tribunal”, „Sunt bolnavă și tu nu-ți pasă”, „O să regreți toată viața”.

Am început să dorm prost, să fiu irascibilă cu copiii și cu Radu. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea Alina m-a tras deoparte într-o pauză:

— Irina, ce-ai pățit? Parcă nu mai ești tu…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Alina m-a strâns de mână:

— Să nu te simți vinovată! Sunt atâtea femei ca tine… Până când trebuie să plătim pentru greșelile altora?

Într-o noapte am visat-o pe mama tânără, râzând cu mine în brațe. M-am trezit plângând după ceva ce n-am avut niciodată: o mamă care să mă iubească fără condiții.

Au trecut două luni până când am primit citația: mama mă dăduse în judecată pentru pensie de întreținere. În ziua procesului am stat pe holul tribunalului cu inima cât un purice. Mama stătea la câțiva metri distanță, privind fix înainte. Nu ne-am salutat.

Judecătoarea m-a întrebat dacă vreau să spun ceva.

— Da… Vreau doar să spun că am încercat toată viața să fiu o fiică bună. Dar n-am primit niciodată dragoste sau sprijin. Am primit doar frică și umilință.

Mama a izbucnit:

— Minte! Eu am muncit pentru ea! Am sacrificat tot!

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea acelor priviri străine din sală. Dar am continuat:

— Nu vreau să-i doresc răul mamei mele. Dar nu pot plăti pentru ceva ce nu am primit niciodată: iubire.

Procesul s-a terminat după două termene. Instanța a respins cererea mamei pe motiv că relația noastră a fost una abuzivă și că nu există obligație morală sau legală din partea mea.

Când am ieșit din tribunal, Radu m-a luat de mână și am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira liber.

Acum, uneori mă întreb: oare e drept să fim obligați să ne sacrificăm fericirea pentru părinții care ne-au rănit? Sau avem dreptul să alegem pentru noi? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…