Scrisoare către tata: Povestea unei fiice vitrege din România

— Nu ești tatăl meu! am urlat, trântind ușa camerei cu atâta forță încât am simțit cum se cutremură toată casa. Aveam șaisprezece ani și, în acea seară de noiembrie, frigul de afară părea să fi intrat și în sufletul meu. Mihai, soțul mamei, stătea în hol, cu privirea pierdută și mâinile tremurânde pe clanța ușii. Mama încerca să mă liniștească, dar nu voiam să aud nimic.

Totul începuse cu câteva ore înainte, când Mihai îmi spusese că nu pot merge la petrecerea colegei mele, pentru că aveam teme nefăcute și note proaste la matematică. „Irina, nu vreau să-ți fiu dușman, dar trebuie să înveți să-ți asumi responsabilitatea”, mi-a spus el cu voce calmă. Dar eu nu voiam reguli de la el. Nu voiam nimic de la el. În mintea mea, era doar un străin care încerca să-mi ia locul tatălui adevărat, cel care plecase când aveam opt ani și nu mai dăduse niciun semn de atunci.

Ani la rând am trăit cu furia asta mocnită. Mama încerca să ne apropie, dar fiecare gest al lui Mihai mă irita. Îmi aducea micul dejun la pat când eram bolnavă, mă ducea la școală când ploua torențial, dar eu îi răspundeam mereu cu răceală. „Nu trebuie să faci asta”, îi spuneam. „Nu ești obligat.”

Într-o zi, când aveam optsprezece ani și mă pregăteam de bacalaureat, l-am auzit pe Mihai vorbind la telefon în bucătărie. „Nu știu ce să mai fac cu Irina… Mă doare că nu mă vede ca pe un tată. Dar nu pot renunța la ea.” Vocea lui era stinsă, aproape plângând. Am simțit atunci o strângere în piept. Pentru prima dată m-am întrebat dacă nu cumva eu eram cea nedreaptă.

A urmat o perioadă grea pentru noi toți. Mama s-a îmbolnăvit și a trebuit să stea în spital aproape două luni. Mihai a fost cel care a stat lângă mine zi și noapte. Îmi gătea supa preferată, mă întreba cum mă simt după fiecare examen și mă ținea în brațe când plângeam de frică să nu o pierdem pe mama. Într-o seară, după ce am adormit pe canapea, m-a acoperit cu pătura și mi-a șoptit: „O să fie bine, Irina. Sunt aici.”

Când mama s-a întors acasă, slăbită dar zâmbitoare, am simțit că familia noastră e mai unită ca niciodată. Totuși, între mine și Mihai rămânea o distanță pe care nu știam cum s-o trec.

În vara aceea am primit vestea că am intrat la facultate la București. Era visul meu de mică. În ziua plecării, Mihai mi-a pus în bagaj un carnețel pe care scria: „Pentru zilele când ai nevoie de un prieten.” L-am găsit abia după ce am ajuns în cămin. Pe prima pagină era o scrisoare:

„Dragă Irina,
Știu că nu sunt tatăl tău biologic și poate nici nu voi fi vreodată pentru tine acel om pe care îl cauți în amintiri. Dar te-am iubit ca pe fiica mea din prima zi în care te-am văzut plângând în brațele mamei tale. Am greșit uneori, poate am fost prea strict sau prea prezent, dar tot ce am făcut a fost din dorința de a te vedea fericită și în siguranță. Dacă vreodată vei avea nevoie de mine — pentru orice — să știi că sunt aici.
Cu drag,
Mihai”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Pentru prima dată am simțit că îi datorez ceva mai mult decât indiferență sau răceală.

Când m-am întors acasă de Crăciun, l-am găsit pe Mihai în bucătărie, pregătind cozonaci. M-am apropiat timid și i-am spus:
— Mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.
A ridicat privirea surprins.
— Nu trebuie să-mi mulțumești, Irina.
— Ba da… Știu că nu ți-am făcut viața ușoară.
Mihai a zâmbit trist:
— Nici eu nu am știut mereu cum să fiu tată pentru tine.
Am făcut un pas spre el și l-am îmbrățișat pentru prima dată fără rezerve. Atunci am simțit că toate zidurile dintre noi s-au prăbușit.

Astăzi am douăzeci și cinci de ani și scriu aceste rânduri cu gândul la toți copiii care au crescut fără un părinte biologic sau care au refuzat dragostea unui părinte vitreg din orgoliu sau teamă. Mihai nu mi-a dat viață, dar mi-a dat tot ce avea mai bun: răbdare, sprijin și iubire necondiționată.

Mă întreb adesea: câți dintre noi avem curajul să acceptăm dragostea acolo unde nu ne așteptăm? Câți copii își dau seama prea târziu că familia nu e doar sânge, ci și alegere? Poate povestea mea îi va face pe alții să vadă dincolo de prejudecăți și să-și deschidă inima.