Scrisoare către amanta soțului meu — Cinci ani mai târziu: Acum, ești doar o amintire urâtă

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, Irina! am strigat, cu vocea tremurândă, în pragul ușii. Era o seară rece de octombrie, iar ploaia bătea cu furie în geamuri. Copiii dormeau, iar eu stăteam în halatul meu vechi, cu ochii umflați de plâns. Irina, femeia care încercase să-mi fure soțul, stătea în fața mea, cu o privire vinovată și o pungă de hârtie în mână.

— Nu vreau să-ți fac rău, Ana, a spus ea încet. Am venit doar să-ți spun că… că îmi pare rău.

Am izbucnit în râs. Un râs amar, care mi-a zguduit pieptul. — Îți pare rău? Cinci ani au trecut de atunci și abia acum îți găsești curajul să vii la mine? Să-mi spui că îți pare rău? Crezi că asta șterge ceva?

Irina a lăsat capul în jos. — Știu că nu pot schimba nimic. Dar nu mai pot trăi cu povara asta.

M-am uitat la ea și mi-am amintit de acea zi fatidică. Era o după-amiază obișnuită când am găsit mesajele pe telefonul lui Radu. Mesaje dulci, promisiuni, vise împărțite pe ascuns. Am simțit cum lumea mi se prăbușește sub picioare. Radu era tot ce aveam mai drag, tatăl copiilor mei, omul lângă care credeam că voi îmbătrâni. Și totuși, el alesese să-și împartă inima cu altcineva.

— Știi ce e cel mai greu? am continuat eu, privind-o fix. Nu faptul că ai fost cu el. Ci faptul că ai încercat să-mi iei totul: liniștea, familia, demnitatea. Ai venit aici ca o umbră și ai lăsat în urmă un gol pe care încă nu l-am umplut.

Irina a început să plângă. — Nu știam ce fac… Eram singură, mă simțeam pierdută… El mi-a spus că nu mai e fericit cu tine…

— Și tu l-ai crezut? Ai crezut că dacă îi oferi ceva nou, ceva interzis, va uita de noi? De copiii noștri? De serile când stăteam toți la masă și râdeam? Ai crezut că poți construi fericirea ta pe ruinele mele?

A tăcut. În tăcerea aceea apăsătoare am simțit din nou furia care mă mistuise ani la rând. Dar și oboseala. O oboseală grea, care nu se vede pe față, dar care apasă pe suflet.

— Radu s-a întors la mine, știi bine asta. Dar nimic nu mai e la fel. Ne-am chinuit să reparăm ce s-a rupt. Am mers la terapie de cuplu, am vorbit nopți întregi despre ce a fost și ce n-a fost. Copiii încă întreabă uneori de ce tata a lipsit atât de mult atunci… Și eu nu știu ce să le spun.

Irina a ridicat privirea spre mine. — Îmi pare rău pentru tot răul pe care l-am făcut.

— Poate că într-o zi o să te pot ierta cu adevărat. Dar nu azi. Azi încă doare. Și poate va durea mereu.

A plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singură în holul casei mele, ascultând ploaia și gândindu-mă la toți acești ani pierduți cu întrebări fără răspuns.

În satul nostru mic din Prahova, lumea a aflat repede totul. Vecinele șușoteau pe la colțuri, copiii auzeau discuții pe care nu trebuiau să le audă. Mama m-a certat: — Ana, trebuie să fii tare! Nu-l lăsa pe Radu să-ți calce sufletul în picioare! Tata a tăcut mult timp, dar într-o seară a venit la mine și mi-a spus: — Fata tatii, viața e grea, dar tu ești mai puternică decât crezi.

Au fost luni întregi în care nu am putut dormi lângă Radu fără să mă gândesc la ea. La Irina. La cum râdea el altfel când vorbea cu ea la telefon. La cum îi spunea „draga mea” și mie doar „Ana”. M-am întrebat dacă eu am greșit undeva. Dacă nu am fost destul de frumoasă, destul de atentă, destul de femeie pentru el.

Dar apoi mi-am dat seama că vina nu e doar a mea sau a lui. Că uneori oamenii se pierd pe drum și fac alegeri proaste. Că uneori dragostea nu e suficientă ca să ții o familie unită.

Am început să mă regăsesc încet-încet. Am mers la cursuri de pictură la Casa de Cultură din oraș. Am cunoscut alte femei care trecuseră prin același iad ca mine. Am început să scriu scrisori pe care nu le-am trimis niciodată – nici Irinei, nici lui Radu.

Astăzi, cinci ani mai târziu, încă simt uneori gustul amar al trădării. Dar am învățat să trăiesc cu el. Radu e aici, lângă mine, dar între noi există un zid invizibil pe care nici timpul nu l-a dărâmat complet.

Irina? Pentru mine e doar o amintire urâtă dintr-un capitol pe care încerc să-l uit.

Mă întreb adesea: oare chiar putem ierta cu adevărat? Sau doar ne mințim frumos ca să putem merge mai departe?