Săptămâna care mi-a sfâșiat familia: Între iubirea de mamă și loialitatea față de părinți

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l las aici, nu vezi că plânge de fiecare dată când vin să-l iau?

Vocea mea tremura, iar palmele îmi erau reci, strânse pe volanul Daciei vechi, parcată în fața blocului din cartierul nostru din Pitești. Era miercuri seară, iar lumina portocalie a felinarelor se reflecta pe lacrimile lui Vlad, băiatul meu de șase ani, care stătea pe bancheta din spate, cu ochii umflați și obrajii roșii. Mama, Aurelia, stătea în pragul scării, cu mâinile în șolduri și privirea aceea tăioasă pe care o știam prea bine din copilărie.

— Ce vrei să spui? Că nu sunt în stare să am grijă de nepotul meu? a răspuns ea, ridicând tonul. Ai uitat cine te-a crescut pe tine?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu uitasem. Dar nici nu puteam ignora semnele: vânătăile mici pe brațele lui Vlad, frica din ochii lui când îi spuneam că va rămâne la bunici cât eu sunt la serviciu. De luni bune mă luptam cu gândul că poate exagerez, că poate Vlad e doar sensibil. Dar săptămâna asta totul s-a schimbat.

Totul a început luni dimineață, când l-am lăsat pe Vlad la mama, ca de obicei. Lucrez la supermarketul din centru și nu-mi permit bonă. Mama s-a oferit mereu să mă ajute, mai ales după ce soțul meu, Radu, ne-a părăsit. Dar luni seara, când am venit să-l iau, Vlad nu a vrut să iasă din dulapul din dormitor. L-am găsit acolo, ghemuit, cu jucăria preferată strânsă la piept.

— De ce stai aici, puiule? am întrebat speriată.

— Bunica țipă… și mă trage de mână… mă doare… a șoptit el.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să vorbesc cu mama, dar ea a râs:

— E un copil răsfățat! Trebuie să fie ascultător. Așa te-am crescut și pe tine!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea: la palmele primite pentru note mici, la ușa încuiată când nu făceam curat destul de bine. Dar am crezut mereu că mama s-a schimbat. Că pentru Vlad va fi altfel.

Marți dimineață am observat vânătăile pe brațul lui Vlad. Am întrebat-o pe mama:

— Ce s-a întâmplat cu Vlad?

— S-a lovit la joacă! Ce vrei, să-l țin în puf?

Dar Vlad mi-a spus altceva:

— Bunica m-a tras tare… pentru că am vărsat laptele.

M-am simțit prinsă între două lumi: loialitatea față de mama mea și datoria de a-mi proteja copilul. Am încercat să vorbesc cu sora mea, Ioana.

— Exagerezi! Mama e bătrână, nu are răbdare, dar nu i-ar face rău lui Vlad! mi-a spus ea la telefon.

Dar eu știam adevărul. Miercuri seara, după ce Vlad a plâns tot drumul spre casă și mi-a spus că nu vrea să mai meargă la bunica niciodată, am luat decizia care mi-a sfâșiat inima.

— Mamă, nu-l mai aduc pe Vlad la tine. Nu vreau să-l mai văd speriat. O să mă descurc cum pot.

Mama a izbucnit:

— Ești nerecunoscătoare! Toată viața m-am sacrificat pentru tine și acum mă acuzi că-mi bat nepotul? Să nu mai calci pe la mine!

Am plecat cu Vlad în brațe, simțind că pierd tot ce aveam: sprijinul mamei, liniștea familiei. În zilele următoare au urmat telefoane reci de la rude, reproșuri de la Ioana și nopți nedormite în care mă întrebam dacă am făcut bine.

La serviciu eram obosită și absentă. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi:

— Irina, ai nevoie de ajutor? Pari foarte tulburată…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat și mi-a spus:

— Ai făcut ce trebuia pentru copilul tău. Nu e ușor să rupi tăcerea în familie.

Am început să caut soluții: am vorbit cu o vecină pensionară care s-a oferit să stea cu Vlad câteva ore pe zi. Am redus orele de lucru și am renunțat la multe lucruri ca să pot plăti ajutorul.

Mama nu mi-a mai vorbit luni întregi. Sora mea m-a acuzat că am distrus familia. Dar Vlad a început să zâmbească din nou. Nu se mai speria când auzea ușa trântindu-se sau voce ridicată.

Într-o duminică după-amiază, l-am găsit desenând o casă mare cu trei ferestre și un soare uriaș deasupra.

— Aici suntem noi? am întrebat.

— Da… Și aici nu țipă nimeni la mine.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Poate că rana dintre mine și mama nu se va vindeca niciodată. Poate că familia noastră nu va mai fi la fel.

Dar oare cât valorează liniștea unui copil? Oare câți dintre noi avem curajul să rupem tăcerea atunci când cei dragi greșesc? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi ales?