„Să o mutăm pe fosta mea la noi, ca să evit pensia alimentară” – Povestea Mariei și a lui Ivan

— Maria, trebuie să vorbim serios, mi-a spus Ivan într-o seară, în timp ce își frământa mâinile pe masa din bucătărie. Am simțit cum mi se strânge stomacul, pentru că știam că urmează ceva greu. De când ne-am căsătorit, viața noastră nu a fost niciodată simplă, dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să mă simt ca o străină în propria casă.

Ivan are un băiat, Rareș, dintr-o relație anterioară cu Oana. Am acceptat asta, am încercat să fiu deschisă și să-l primesc pe Rareș cu brațele deschise. Îl luam la noi în weekenduri, îi pregăteam micul dejun preferat, încercam să-l fac să se simtă ca acasă. Dar Oana… Oana era mereu o prezență invizibilă între noi. Telefonul lui Ivan vibra des, mesaje scurte, uneori discuții lungi despre copil, despre școală, despre bani. Am încercat să nu fiu geloasă, să nu mă simt amenințată, dar uneori mă trezeam noaptea și mă întrebam dacă nu cumva Ivan încă mai are sentimente pentru ea.

În seara aceea, Ivan a venit cu o propunere care m-a lăsat fără cuvinte. — Maria, Oana nu se descurcă cu banii. Pensia alimentară e prea mare pentru mine, abia ne ajung și nouă banii. M-am gândit… poate ar fi mai bine să o aducem pe Oana să stea cu noi, măcar o perioadă, până își găsește ceva de lucru. Așa nu mai trebuie să-i plătesc pensia alimentară și Rareș ar fi aproape de amândoi părinții lui.

Am simțit cum mi se taie respirația. — Ivan, tu glumești? Să o aduci pe fosta ta soție să locuiască aici, cu noi? Cum crezi că ar putea funcționa așa ceva?

Ivan a oftat, cu ochii în pământ. — Nu glumesc, Maria. Nu mai pot. Dacă nu găsim o soluție, o să ajungem să ne certăm mereu din cauza banilor. Oana nu are pe nimeni, părinții ei sunt bătrâni, nu o pot ajuta. Rareș suferă, îl simt. Poate dacă am fi toți sub același acoperiș, ar fi mai bine pentru el.

Am izbucnit în lacrimi. — Dar pentru mine? Te-ai gândit la mine? Cum crezi că mă voi simți eu? Să o văd pe Oana în fiecare zi, să împart casa cu ea? Să mă întreb mereu dacă nu cumva vă veți apropia din nou?

Ivan a venit lângă mine și mi-a luat mâinile în ale lui. — Maria, te iubesc. Nu vreau să te rănesc. Dar nu mai știu ce să fac. Nu vreau să-l pierd pe Rareș, nu vreau să ne pierdem nici pe noi.

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, ascultând cum Ivan oftează în somn. Mă simțeam prinsă într-o capcană. Pe de o parte, îl iubeam pe Ivan și voiam să-l ajut, pe de altă parte, nu puteam accepta ideea de a trăi cu Oana. Mă gândeam la mama mea, la ce mi-ar spune dacă ar afla. „Maria, nu te umili pentru nimeni!” Dar oare nu asta făceam deja?

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Oana. Am sunat-o, cu inima cât un purice. — Oana, aș vrea să discutăm despre propunerea lui Ivan. A tăcut câteva secunde, apoi a spus, cu voce stinsă: — Știu că nu e ușor pentru tine. Nici pentru mine nu e. Dar nu mai am de ales. Am rămas fără serviciu, chiria e prea mare, nu vreau să-l pierd pe Rareș. Nu vreau să vă stric familia, Maria. Dar nu mai pot.

Am simțit pentru prima dată compasiune pentru ea. Nu era doar „fosta”, era o femeie disperată, o mamă care încerca să-și salveze copilul. Dar tot nu puteam să accept. — Oana, nu știu dacă pot. Nu știu dacă sunt atât de puternică.

Zilele au trecut greu. Ivan era tot mai abătut, Rareș tot mai retras. Într-o seară, l-am găsit pe Ivan plângând în baie. — Maria, nu mai pot. Simt că totul se destramă. Dacă nu găsim o soluție, o să pierdem tot.

Am început să mă gândesc la copilăria mea, la certurile părinților mei, la cum mă simțeam prinsă la mijloc. Nu voiam ca Rareș să treacă prin același lucru. Dar oare sacrificiul meu era soluția? Oare chiar trebuia să renunț la liniștea mea pentru binele altora?

Într-o duminică, am organizat o întâlnire cu toții. Am stat la masă, tăcuți, fiecare cu gândurile lui. Oana a vorbit prima. — Nu vreau să vă stric viața. Dacă nu se poate, o să mă descurc cumva. Dar vă rog, nu-l lăsați pe Rareș să sufere.

Ivan a ridicat privirea spre mine, cu ochii roșii. — Maria, te rog, spune ceva.

Am simțit cum toată greutatea lumii apasă pe umerii mei. — Nu știu dacă pot, am spus încet. Dar dacă asta e singura cale să-l ajutăm pe Rareș, o să încerc. Dar trebuie să avem reguli clare. Fiecare cu spațiul lui, fiecare cu responsabilitățile lui. Și, dacă simt că nu mai pot, trebuie să promiteți că nu mă veți judeca.

Oana a dat din cap, cu lacrimi în ochi. — Îți mulțumesc, Maria. Nu o să uit niciodată ce faci pentru noi.

Au trecut câteva luni de atunci. Viața noastră s-a schimbat radical. E greu, uneori insuportabil. Sunt zile în care mă simt invizibilă, în care mă întreb dacă nu am făcut cea mai mare greșeală din viața mea. Dar sunt și momente în care îl văd pe Rareș zâmbind, în care Ivan mă strânge în brațe și îmi spune că nu ar fi reușit fără mine.

Nu știu ce va fi mâine. Nu știu dacă dragostea noastră va rezista. Dar mă întreb: până unde ar trebui să mergem pentru cei pe care îi iubim? Oare sacrificiul meu chiar va aduce fericire sau doar va prelungi suferința tuturor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?