Să aleg să plec… Povestea mea dintr-un cartier bucureștean

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre farfuriile murdare și mirosul de cafea rece. Rareș s-a uitat la mine peste ziar, cu acea privire obosită pe care o avea de luni bune. Afară, tramvaiul 21 trecea zgomotos, ca în fiecare dimineață, dar în casa noastră era o liniște apăsătoare, ca înaintea unei furtuni.

— Ce vrei să spui, Kinga? Iar începi? a oftat el, fără să-și ridice ochii.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când încercam să vorbim despre noi, dar de fiecare dată discuția se termina cu tăceri lungi și uși trântite. M-am uitat la poza de pe frigider: eu, Rareș și Vlad, băiatul nostru de șapte ani, la mare, cu zâmbete largi. Parcă eram alți oameni atunci.

— Nu mai merge. Nu mai suntem o familie. Suntem doar doi străini care împart aceeași casă, am spus încet, aproape șoptit.

Rareș a aruncat ziarul pe masă și s-a ridicat brusc.

— Și ce vrei să faci? Să divorțăm? Să-l lași pe Vlad fără tată?

Cuvintele lui au tăiat ca un cuțit. M-am gândit la Vlad, la ochii lui mari și la întrebările pe care mi le pune seara: „Mami, de ce nu mai râzi cu tati?”

Am crescut într-un bloc vechi din Pantelimon. Părinții mei, Mariana și Viorel, s-au certat toată viața. Tata bea, mama plângea. Am jurat că eu nu voi trăi niciodată așa. Dar uite-mă acum, prinsă într-o relație în care nu mai există dragoste, doar obișnuință și reproșuri.

Rareș nu a fost mereu așa. Când ne-am cunoscut la facultate, era plin de viață, făcea glume și mă făcea să râd până mă durea burta. După ce s-a născut Vlad, totul s-a schimbat. El lucra tot mai mult, eu am rămas acasă cu copilul și grijile. Seara, când venea acasă, abia dacă schimbam două vorbe. Îl simțeam tot mai departe.

Într-o zi, l-am găsit pe Vlad plângând în camera lui.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Nu vreau să vă mai certați…

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Dar ce? Să rămân pentru copil sau să plec pentru mine?

Am încercat să vorbesc cu mama.

— Mamă, nu mai pot. Mă simt singură chiar dacă suntem toți acasă.

Ea a oftat adânc.

— Kinga, eu am rămas cu taică-tu pentru tine. Poate dacă aș fi avut curajul să plec… Poate că ai face bine să te gândești la tine.

M-am dus la psiholog. Am plâns acolo ca un copil. Mi-a spus că nu e vina mea că Rareș nu mai comunică sau că nu mă mai vede. Mi-a spus că merit să fiu fericită.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Rareș.

— Rareș, te rog… hai să încercăm să salvăm ceva. Să mergem la terapie de cuplu.

A râs scurt.

— Eu nu cred în prostiile astea. Dacă ai o problemă, rezolv-o singură.

Atunci am știut că nu mai e nimic de făcut. Am început să caut chirii pe internet. Am vorbit cu șefa mea de la birou, doamna Popescu.

— Kinga, dacă ai nevoie de câteva zile libere sau de ajutor cu Vlad… spune-mi. Știu cât e de greu.

Mi-am strâns lucrurile într-o noapte. Vlad dormea dus. Rareș era la serviciu de noapte. Am lăsat un bilet pe masă: „Nu mai pot. Plec cu Vlad. Avem nevoie de liniște.”

Când am ieșit din bloc cu valiza și copilul de mână, mi s-au tăiat picioarele. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a văzut și a șoptit:

— Vai de capul tău… unde te duci cu copilul la ora asta?

Am simțit rușinea ca o povară pe umeri. Dar am mers mai departe.

Primele zile în noul apartament au fost grele. Vlad plângea după tatăl lui. Eu plângeam după viața pe care am pierdut-o. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am început să râd cu Vlad la desene animate, să gătesc ce ne place nouă, nu ce voia Rareș.

Rareș a venit după două săptămâni la ușa noastră nouă.

— Kinga… hai acasă. Nu vezi că faci o prostie?

L-am privit în ochi pentru prima dată după mult timp.

— Acasă unde? Într-un loc unde nu ne mai iubim?

A plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni de atunci. Încă mă doare când îl văd pe Vlad trist sau când aud lumea vorbind pe la colțuri: „Aia e Kinga… aia care și-a lăsat bărbatul.” Dar știu că am făcut ce trebuia pentru mine și pentru copilul meu.

Uneori mă întreb dacă am fost egoistă sau curajoasă. Dacă am distrus o familie sau dacă am salvat două suflete dintr-o colivie fără aer.

Oare câte femei trăiesc ca mine și nu au curajul să plece? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru?