Rușinea de la masă: Duminica în care familia mea s-a destrămat

— Nu pot să cred că ai adus iarăși copiii așa îmbrăcați, Ana! Ce-o să zică lumea dacă îi vede? Vocea soacrei mele, doamna Mariana, a răsunat ca un tunet peste masa încărcată cu sarmale și friptură. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar mâinile mi s-au strâns instinctiv pe genunchi. Radu, soțul meu, privea în farfurie, evitând orice contact vizual. Copiii mei, Ilinca și Vlad, s-au oprit din joacă și au rămas nemișcați, simțind tensiunea din aer.

— Mariana, te rog… am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut printre clinchetul tacâmurilor.

— Nu mă ruga pe mine, Ana! Radu, tu nu vezi? Copiii tăi nu știu nici să salute ca lumea! Și tu, Ana, nu știi să gătești nici măcar o ciorbă ca lumea. Ce fel de mamă ești?

M-am uitat la Radu cu disperare. El a ridicat din umeri, ca și cum nu ar fi avut nicio putere. În acel moment am simțit că sunt singură împotriva tuturor. Am vrut să mă ridic și să plec, dar copiii mei aveau ochii mari și umezi. Nu puteam să-i las acolo, pradă vorbelor grele.

— Mama, de ce ne ceartă bunica? a întrebat Ilinca cu voce stinsă.

— Pentru că nu știe să fie bunică, i-am răspuns în gând, dar cu voce tare am spus doar: Nu-i nimic, iubita mea. Hai să mâncăm.

Dar Mariana nu s-a oprit. — Pe vremea mea, copiii erau educați! Nu se jucau cu telefoane la masă și nu răspundeau obraznic. Ana, tu nu vezi că îi crești prost?

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc de pe scaun, scuturând masa. — Ajunge! Nu mai suport! Dacă ai ceva de spus despre mine, spune-mi mie, dar lasă copiii în pace!

Mariana a rămas cu gura căscată. Radu s-a ridicat și el, dar nu a spus nimic. Doar m-a privit cu acea expresie vinovată pe care o avea mereu când mama lui mă ataca.

— Cum îndrăznești să țipi la mine în casa mea? a urlat Mariana.

— Îndrăznesc pentru că nimeni altcineva nu mă apără! Pentru că Radu tace mereu și pentru că nu vreau ca Ilinca și Vlad să creadă că e normal să fie umiliți!

Copiii au început să plângă. Am simțit că mi se rupe sufletul. Am luat-o pe Ilinca de mână și l-am chemat pe Vlad. — Haideți acasă.

Radu a venit după noi până la ușă. — Ana, te rog… hai să nu facem scandal.

— Scandal? Radu, scandalul e aici de ani de zile! Doar că tu nu vrei să-l vezi!

Am ieșit pe ușă cu inima bătându-mi nebunește. Pe drum spre casă, copiii au tăcut. Când am ajuns acasă, Ilinca m-a întrebat: — Mami, de ce nu ne iubește bunica?

Nu am știut ce să-i răspund. Am plâns în baie până târziu în noapte. Radu a venit târziu acasă și nu a spus nimic despre ce s-a întâmplat. Zilele următoare au fost reci între noi. El s-a refugiat în muncă, eu în copii.

Într-o seară, l-am întrebat direct:

— Radu, de ce nu m-ai apărat?

A oftat adânc și a spus: — E mama… Nu vreau să mă cert cu ea.

— Dar cu mine poți să te cerți? Cu copiii tăi poți să-i lași neapărați?

A tăcut din nou. Am simțit că zidurile dintre noi cresc cu fiecare zi care trece.

Au trecut luni de atunci. Mariana nu ne-a mai invitat la masă. Radu merge uneori singur la ea. Copiii întreabă tot mai rar de bunica lor. Eu am început să mă întreb dacă am făcut bine că am rupt liniștea aceea toxică sau dacă am distrus familia pentru totdeauna.

Uneori mă uit la Radu și văd un străin. Alteori îl văd pe bărbatul pe care l-am iubit cândva. Dar rana aceea rămâne: rana de a fi fost singură când aveam cea mai mare nevoie de el.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași rușine la masa de duminică? Oare câte aleg să tacă și câte aleg să-și apere copiii? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?