Rugăciunea care ne-a ținut împreună: Povestea unei familii la răscruce

— Nu pot să cred, mama, totul a ars… totul! vocea Irinei răsuna spart, ca un ecou într-o cameră goală. Stăteam în fața casei noastre, sau mai bine zis a ceea ce fusese cândva casa noastră, privind la dârele de fum care se ridicau leneș spre cerul cenușiu. Era noiembrie, frigul mușca din obraji, dar nu-l simțeam. Durerea era prea mare.

Tata, cu palmele încleștate pe gardul metalic, nu spunea nimic. Ochii lui, altădată plini de viață, erau goi. Mama plângea încet, aproape fără sunet, ca să nu ne sperie și mai tare. Eu… eu nu știam ce să fac. Mă uitam la sora mea mai mică, Irina, și la fratele meu, Paul, care încerca să o liniștească, dar și el era la fel de pierdut.

— O să reconstruim, a spus tata într-un târziu, dar vocea lui suna fals, ca o promisiune făcută doar ca să nu ne pierdem cu totul speranța.

Nu era vorba doar de pereți și acoperișuri. În foc au pierit toate amintirile noastre: fotografiile cu bunicii, scrisorile vechi ale mamei, jucăriile copilăriei mele, rochia de mireasă a mamei… Am simțit că mi s-a smuls rădăcina din suflet.

În acea noapte, ne-am adăpostit la mătușa Mioara. Era o casă mică, cu două camere, dar ne-a primit pe toți fără să clipească. În bucătăria ei mirosind a ceai de tei și pâine caldă, am stat toți cinci la masă și nu am spus nimic. Doar mama a început să murmure o rugăciune:

— Doamne, dă-ne putere să trecem peste asta…

Am ridicat ochii spre ea. Nu eram nici eu foarte credincioasă, dar în acel moment am simțit că nu avem altceva la care să ne agățăm. Am închis ochii și am început să mă rog în gând. Nu pentru lucruri materiale, ci pentru liniște. Pentru ca familia mea să nu se destrame.

Zilele următoare au fost un haos: poliție, pompieri, vecini curioși care veneau cu pachete de haine sau mâncare. Unii șopteau că poate a fost un scurtcircuit, alții că cineva ar fi pus foc intenționat. Tata s-a închis în el însuși. Nu mai vorbea cu nimeni. Mama încerca să țină familia unită, dar o vedeam cum se frânge pe dinăuntru.

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am găsit-o pe mama în genunchi lângă patul improvizat din sufragerie.

— Mamă… ce faci?
— Mă rog. Nu știu ce altceva să fac. Dacă nu mă rog, simt că mă pierd.

M-am așezat lângă ea. Am început să plângem împreună. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singură în durerea mea.

A doua zi dimineață, tata a venit la masă cu ochii roșii.
— Azi mergem la biserică. Toți.

Nu era genul care să meargă des la slujbă. Dar atunci am mers cu toții. Preotul ne-a văzut și ne-a chemat în față. Oamenii din sat au început să strângă bani pentru noi. Cineva ne-a oferit un teren unde să construim o nouă casă.

În fiecare seară ne adunam și spuneam o rugăciune împreună. Paul era cel mai sceptic dintre noi.
— Credeți că rugăciunea chiar ajută? întreba el.
— Nu știu dacă schimbă lumea din jurul nostru, dar sigur schimbă ceva în noi, i-am răspuns.

Au trecut luni de zile până când am reușit să punem pe picioare o nouă casă. Nu era mare lucru: două camere și o bucătărie micuță. Dar era a noastră. Într-o seară de primăvară, când am intrat pentru prima dată în noua casă, mama a aprins o lumânare și a spus:
— Să mulțumim Domnului că suntem împreună.

Atunci am realizat că adevărata noastră casă nu fusese niciodată zidurile sau lucrurile pierdute în foc. Adevărata casă eram noi — familia.

Au rămas cicatrici: tata încă tresare la mirosul de fum; Irina plânge uneori după jucăriile ei; eu încă visez uneori că mă întorc acasă și găsesc doar cenușă. Dar am învățat să ne ținem aproape unii de alții și să nu uităm niciodată să ne rugăm împreună.

Poate că rugăciunea nu aduce miracole peste noapte. Dar ne-a dat puterea să mergem mai departe atunci când totul părea pierdut.

Mă întreb adesea: dacă nu ar fi fost credința și rugăciunea, oare am fi reușit să rămânem uniți? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?