Rugăciunea care mi-a ținut inima întreagă: Povestea plecării tatălui meu

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de atâtea ori, dar nu m-ai ascultat niciodată!
Vocea tatălui meu răsuna în toată casa, iar eu stăteam ascunsă după ușa camerei mele, cu genunchii la piept și palmele transpirate. Mama plângea în bucătărie, încercând să-i răspundă printre sughițuri:
— Te rog, Gheorghe, nu pleca! Ce o să facem noi fără tine? Ce o să facă copiii?
Dar tata nu a mai spus nimic. A trântit ușa de la intrare cu o forță care a făcut să vibreze pereții vechi ai apartamentului nostru din cartierul Dristor. Am rămas nemișcată, cu inima bătând nebunește, simțind că lumea mea se destramă.

Aveam șaisprezece ani atunci. Eram la liceu, tocmai începusem clasa a X-a și visam să devin medic. Tata era sprijinul meu, omul care mă ducea la școală în fiecare dimineață și care îmi spunea că pot ajunge orice îmi doresc. Dar în ultimul an, ceva se schimbase. Între el și mama izbucneau certuri tot mai dese, iar eu și fratele meu mai mic, Vlad, ne ascundeam mereu când începeau să țipe unul la altul.

În seara aceea, după ce tata a plecat, am ieșit din cameră tremurând. Mama stătea pe un scaun, cu fața în palme. Am vrut să spun ceva, dar nu am găsit cuvintele. Vlad s-a apropiat de mine și m-a strâns de mână. Era mic, avea doar zece ani, dar ochii lui erau plini de teamă.

— O să se întoarcă? m-a întrebat el încet.

Nu am știut ce să-i răspund. În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am rugat pentru prima dată cu adevărat. Nu doar o rugăciune spusă mecanic, ci una din adâncul sufletului: „Doamne, ajută-ne! Nu ne lăsa singuri!”

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama mergea la serviciu abătută, iar acasă nu mai vorbea aproape deloc. Tata nu a dat niciun semn. Prietenii mei nu știau ce să-mi spună; unii au încercat să mă consoleze, alții au început să mă evite. Simțeam că mă sufoc de rușine și de durere. La școală nu mă mai puteam concentra, iar notele mele au început să scadă.

Într-o duminică dimineață, bunica mea, Elena, a venit la noi. A găsit casa cufundată în tăcere și pe mama uitându-se în gol.

— Maria, nu poți lăsa copiii așa! Trebuie să te ridici! Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce!

Mama a izbucnit în plâns și s-a prăbușit în brațele bunicii. Eu am fugit în camera mea și am început să plâng în pernă. Bunica a venit după mine și m-a luat în brațe.

— Draga mea Ana, știu că e greu. Dar trebuie să ai credință. Roagă-te! Dumnezeu te ascultă chiar dacă acum nu simți nimic decât durere.

Nu am crezut-o atunci. Mi se părea că Dumnezeu m-a uitat. Dar în seara aceea am încercat din nou să mă rog. Am spus „Tatăl nostru” cu voce tremurată și apoi am început să vorbesc cu Dumnezeu ca și cum ar fi fost cineva lângă mine:

— De ce ni se întâmplă nouă asta? Ce am făcut greșit? De ce tata nu ne mai vrea?

Seară după seară am continuat să mă rog. La început nu simțeam nimic; apoi, încet-încet, am început să simt o liniște ciudată după fiecare rugăciune. Nu era fericire, dar era ca o mână caldă pe umărul meu.

Mama a început și ea să meargă la biserică duminica. M-a luat cu ea și pe Vlad. Preotul parohiei noastre, părintele Ilie, ne-a vorbit despre iertare și despre puterea rugăciunii.

— Dumnezeu nu ne promite că viața va fi ușoară, dar ne promite că va fi alături de noi dacă Îl chemăm.

Am început să cred că poate tata nu ne-a părăsit pentru că nu ne iubea, ci pentru că el însuși era pierdut. Într-o zi am găsit curajul să-i scriu un mesaj:

„Tată, ne e dor de tine. Dacă vrei să vorbim, eu sunt aici.”

A trecut o săptămână până mi-a răspuns: „Și mie mi-e dor de voi. Nu știu dacă pot repara ceva.”

Am plâns mult atunci. Dar am continuat să mă rog pentru el — nu ca să se întoarcă neapărat acasă, ci ca să-și găsească liniștea.

Viața noastră s-a schimbat complet. Mama a trebuit să muncească mai mult ca să ne întrețină; eu am început să-l ajut pe Vlad cu temele și să gătesc ciorbă după rețeta bunicii. Prietenii adevărați au rămas lângă mine; ceilalți au dispărut încet-încet.

Într-o zi de vară, după aproape un an de la plecarea lui tata, l-am întâlnit întâmplător în parc. Era slab și obosit.

— Ana… îmi pare rău pentru tot ce v-am făcut.

Nu am știut ce să-i spun. L-am îmbrățișat și am simțit că toată ura pe care o adunasem se topește într-o tristețe blândă.

Acum sunt studentă la Medicină și încă mă rog în fiecare seară. Tata nu s-a întors acasă definitiv, dar vine din când în când să-l vadă pe Vlad și pe mine. Nu suntem o familie perfectă, dar suntem împreună atât cât putem fi.

M-am întrebat adesea: dacă n-aș fi avut credință, dacă n-aș fi găsit puterea de a mă ruga — unde aș fi fost acum? Oare câți dintre noi reușim să iertăm cu adevărat? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?