Rugăciune printre aburi de ciorbă: Cum am găsit liniștea în bucătărie

— Nu mai gătești nimic bun, Ana! De ce nu poți face și tu o mâncare ca lumea?
Vocea lui Doru răsună din sufragerie, tăioasă ca un cuțit proaspăt ascuțit. Mă opresc din tocat ceapa, simțind cum lacrimile nu mai vin doar de la aburii ei. Mă uit la mâinile mele — roșii, crăpate de la atâta spălat vase și frecat cartofi. În fiecare zi, aceeași poveste: încerc să gătesc ceva nou, să-l surprind, să-l fac să spună măcar o dată „E bun, Ana!”. Dar niciodată nu e destul.

Azi am făcut ciorbă de perișoare, rețeta mamei mele. Am pus tot sufletul în ea, am gustat de zeci de ori, am adăugat verdeață proaspătă din grădină. Dar când a gustat, Doru a strâmbat din nas: „Prea acră. Și perișoarele astea sunt tari ca piatra.”

M-am retras în bucătărie, cu o farfurie neatinsă pe masă. Am simțit cum mă apasă pereții, cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă simțeam așa, dar azi parcă era mai greu ca niciodată. Am început să mă rog în șoaptă, printre aburii de ciorbă:

„Doamne, dă-mi răbdare. Ajută-mă să nu cedez.”

Nu știu dacă rugăciunea mea a ajuns undeva sau dacă doar mi-am auzit propriile gânduri, dar ceva s-a schimbat. Am simțit o liniște ciudată, ca o mângâiere peste umerii mei obosiți.

A doua zi am încercat altceva: tocăniță de pui cu mămăliguță. Mi-am amintit de bunica mea, cum spunea mereu că mâncarea făcută cu dragoste e cea mai gustoasă. Am pus muzică bisericească pe fundal și am început să gătesc încet, cu răbdare. Am spus o rugăciune scurtă înainte să pun carnea la fiert:

„Doamne, binecuvântează această mâncare și pe cel ce o va primi.”

Când Doru a venit acasă, a mirosit aerul și a întrebat:
— Ce-ai făcut azi?
— Tocăniță cu mămăliguță.
A gustat. S-a uitat la mine fără să spună nimic. Apoi a împins farfuria ușor:
— E prea sărat.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat de ce nu pot fi niciodată suficient de bună pentru el. De ce nu poate vedea cât mă străduiesc? De ce nu poate aprecia măcar efortul?

În zilele următoare am început să mă rog mai mult. Nu doar pentru răbdare, ci pentru puterea de a accepta că uneori nu pot schimba oamenii, oricât aș încerca. Am început să citesc din Biblie înainte de culcare și să scriu într-un jurnal fiecare mic succes: „Azi n-am țipat la Doru.” „Azi am zâmbit când mi-a spus că supa e prea fierbinte.”

Mama mea mă suna des:
— Ana, nu te mai consuma atâta! Fiecare om are piticii lui pe creier. Tu fă-ți partea ta și lasă-l pe Dumnezeu să lucreze.
Dar era greu. Prietenele mele râdeau când le povesteam:
— Las’ că vine el la minte când n-o mai avea cine să-i gătească!
Dar eu nu voiam să renunț la căsnicia mea. Îl iubeam pe Doru, chiar dacă era dificil. Știam că are și el rănile lui, că viața nu l-a menajat.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu și încă o cină criticată, am mers la biserică. Era slujbă de seară și biserica era aproape goală. M-am așezat în ultima bancă și am început să plâng fără rușine. Preotul s-a apropiat încet:
— Ce te apasă, fiică?
I-am spus totul: despre Doru, despre mâncare, despre neputința mea.
El mi-a pus mâna pe umăr:
— Nu ești singură. Dumnezeu vede fiecare lacrimă vărsată în bucătărie. Roagă-te pentru el, dar roagă-te și pentru tine: să ai pace în suflet.

Am plecat acasă cu inima mai ușoară. În următoarele zile am început să gătesc fără frică. Am făcut ce știam eu mai bine și am lăsat restul în mâinile Domnului. Când Doru critica ceva, îi răspundeam calm:
— Îmi pare rău că nu-ți place. Poate data viitoare va fi mai bine.

La început s-a enervat și mai tare. Dar apoi a început să tacă. Apoi, într-o zi, după o supă de pui simplă, a spus doar atât:
— E ok.
Pentru mine a fost ca un premiu.

Au trecut luni de atunci. Nu s-a schimbat radical — încă are zile când nimic nu-i convine. Dar eu m-am schimbat. Nu mai plâng în fiecare seară. Mă rog înainte de fiecare masă și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru puterea de a merge mai departe.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine stau seara în bucătărie și plâng printre cratițe? Câte dintre noi uităm că valoarea noastră nu stă într-o ciorbă perfectă? Poate că ar trebui să vorbim mai des despre asta…