Rochia de mireasă de la Obor: Povestea unei alegeri care a zguduit familia

— Irina, tu chiar nu ai niciun pic de rușine? Să vii acasă cu o rochie de mireasă de la Obor? Ce-o să zică lumea?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de ceapă prăjită. Țineam rochia strâns la piept, ca pe un copil speriat, și simțeam cum obrajii mi se înroșesc de furie și umilință. Tata stătea la masă, cu privirea în pământ, iar fratele meu, Radu, își ascundea zâmbetul ironic după telefon.

— Mama, nu contează de unde e rochia! E frumoasă, e exact cum mi-am dorit! Și a costat doar două sute de lei! Nu avem bani de una nouă, știi bine asta!

Mama a oftat adânc și a început să plângă încet, cu mâinile în șorț. — Nu despre bani e vorba, Irina. E despre respect. Despre ce-o să spună rudele când or să vadă că fata noastră se mărită în haine second-hand…

M-am simțit ca și cum toată greutatea lumii s-a prăbușit pe umerii mei. Mă uitam la rochia aceea albă, simplă, cu dantelă la mâneci și tivul puțin uzat, și nu vedeam decât visul meu de copil: să fiu mireasă, să fiu frumoasă, să fiu iubită. Dar pentru mama era doar o rușine.

— Lasă-i, mamă, să vorbească! Ce contează? — a intervenit tata, dar vocea lui era slabă, ca și cum nici el nu credea ce spune.

În seara aceea am stat în camera mea cu rochia întinsă pe pat. Am atins fiecare cusătură, fiecare fir de dantelă. M-am întrebat cine o fi purtat-o înaintea mea. Oare a fost fericită? Oare a avut parte de o nuntă ca-n povești sau a plâns, ca mine, înainte să spună „da”?

A doua zi, la cafea, mama a venit la mine cu ochii umflați de nesomn.

— Irina, nu vreau să te cert. Dar nu pot să accept. Nu pot să mă duc la biserică și să știu că toți se uită la tine și râd pe la spate. De ce nu poți să fii ca verișoara ta, Alina? Ea a avut rochie nouă, a făcut nuntă mare la restaurant…

— Pentru că nu suntem ca ei! — am izbucnit. — Pentru că noi abia avem bani de chirie! Pentru că eu nu vreau să mă împrumut la bancă pentru o rochie pe care o port o singură dată!

Mama a început să plângă din nou. Tata a ieșit din cameră fără să spună nimic. Radu a dat ochii peste cap și a plecat la prieteni. Am rămas singură cu rochia mea și cu un nod în gât.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Tata încerca să mă încurajeze pe ascuns, dar se vedea că îl doare să mă vadă certată cu mama. Radu făcea glume proaste pe seama mea: „Să nu uiți să-ți iei și pantofi de la second!”, „Poate găsești și un voal cu pete de cafea!”

Singura care m-a susținut a fost bunica. Într-o după-amiază, când am mers la ea cu rochia să-i cer părerea, a zâmbit larg.

— Să știi că și eu am purtat rochia surorii mele la nuntă. Era sărăcie mare pe vremea aia. Dar am fost fericită. Nu contează rochia, Irina. Contează omul de lângă tine.

Am simțit cum mi se umple sufletul de speranță. Poate că bunica avea dreptate. Poate că nu rochia face mireasa, ci dragostea pe care o poartă în suflet.

Dar mama nu ceda. Cu două săptămâni înainte de nuntă, a venit acasă cu o rochie nouă, cumpărată pe datorie de la magazinul din centru.

— Uite, asta e pentru tine. Am vorbit cu tanti Mariana, ne lasă să plătim în rate. Nu vreau să te faci de râs.

Am privit rochia aceea scumpă, strălucitoare, cu paiete și volane inutile. Nu era deloc stilul meu. M-am simțit ca un manechin într-o vitrină rece.

— Nu pot s-o port, mamă. Nu sunt eu în ea.

— Atunci să nu mai faci nuntă! — a țipat ea. — Să vezi dacă mai vine cineva!

În noaptea aceea am plâns până dimineața. M-am gândit să fug, să anulez totul. Dar apoi mi-am amintit de ochii lui Vlad, logodnicul meu, când m-a văzut prima dată în rochia de la Obor. „Ești superbă”, mi-a spus el atunci. „Nu-mi pasă cât a costat.”

În ziua nunții am ales rochia mea simplă. Mama nu a vrut să vină la biserică. Tata m-a condus la altar cu ochii în lacrimi. Radu s-a uitat la mine și pentru prima dată nu a mai glumit.

La petrecere, lumea a râs, a dansat, unii au șușotit pe la colțuri. Dar eu am fost fericită. Am simțit că sunt eu însămi, că nu trăiesc după regulile altora.

După nuntă, mama mi-a spus încet: — Poate ai avut dreptate… Poate contează mai mult fericirea ta decât gura lumii.

Acum mă uit la rochia mea agățată în dulap și mă întreb: câte vise se pierd din cauza orgoliului și a fricii de judecata celorlalți? Oare câți dintre noi avem curajul să fim noi înșine, chiar dacă asta înseamnă să fim vorbiți pe la spate?