Rochia de mireasă de cinci lei și adevărul din spatele zâmbetului meu

— Nu pot să cred că vrei să te măriți îmbrăcată ca o cerșetoare! vocea mamei mele răsuna încăpățânată, cu o furie mocnită, în timp ce ținea rochia albă între două degete, ca și cum ar fi fost ceva murdar. Eram în bucătăria noastră mică din cartierul Titan, cu miros de cafea arsă și var proaspăt pe pereți. Mâinile îmi tremurau, dar nu voiam să cedez.

— Mamă, e rochia mea! Am găsit-o la târgul de vechituri din Obor. Cinci lei! Cinci lei! Știi cât am visat la ziua asta?

Ea a oftat adânc, privindu-mă cu ochii aceia gri, reci, care mă făceau mereu să mă simt mică. — Tu nu înțelegi, Irina. O fată ca tine merită mai mult. Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică rudele?

Adevărul era că nu-mi păsa ce zice lumea. Sau cel puțin așa îmi repetam. Dar în noaptea aceea, când am stat singură în camera mea, cu rochia întinsă pe patul vechi, am plâns. Nu pentru că rochia era ieftină sau pentru că nu aveam bani de una nouă, ci pentru că simțeam că nu sunt niciodată destul pentru ai mei.

Tata nu spunea nimic. De când a rămas fără serviciu la combinat, parcă nici nu mai era acolo. Se uita la televizor, la știri, și dădea din cap. Uneori îl vedeam cum mă privește pe furiș, cu un fel de milă amestecată cu rușine.

— Irina, tu chiar vrei să te măriți cu băiatul ăla? a întrebat într-o seară, fără să mă privească direct.

— Da, tată. Pe Vlad îl iubesc. Nu are bani, dar are suflet.

A dat din cap și a oftat. — Sufletul nu ține de foame.

Am crescut într-o familie unde banii au fost mereu o problemă. Mama lucra la o croitorie, cosea rochii scumpe pentru doamnele din Dorobanți, dar nouă nu ne-a adus niciodată acasă vreo bucată de material mai bună. Tot ce aveam era vechi sau reparat. Poate de aceea mi-am dorit atât de mult să am ceva al meu — chiar dacă era o rochie găsită printre hainele altora.

Când am probat rochia prima dată, în fața oglinzii crăpate din hol, am simțit că sunt altcineva. Materialul era fin, dantela delicată, iar croiala semăna cu cea a unei actrițe din filmele vechi pe care le vedeam la televizor cu bunica. M-am învârtit și am râs singură. Pentru o clipă, am uitat de toate grijile.

Vlad a venit seara aceea la mine acasă. Mama l-a privit pe sub sprâncene și i-a spus direct:

— Dacă tot vrei să te însori cu fata mea, măcar fă rost de bani pentru o nuntă adevărată!

El a zâmbit timid și a luat mâna mea. — Doamnă Maria, n-am bani mulți, dar vă promit că Irina va fi fericită.

Mama a pufnit și a ieșit din cameră. Tata s-a ridicat încet și i-a strâns mâna lui Vlad. — Să ai grijă de ea.

Pregătirile pentru nuntă au fost un șir nesfârșit de compromisuri și certuri. Mama voia restaurant mare; noi ne-am mulțumit cu sala mică de la Căminul Cultural. Ea voia lăutari; noi am pus muzică de pe telefon. Invitații au fost puțini — doar cei care ne-au acceptat așa cum suntem.

În ziua nunții m-am trezit devreme. Am stat în fața oglinzii și mi-am pus rochia cea albă. Era perfectă pe mine, ca și cum fusese făcută special pentru trupul meu firav. Am ieșit pe scară și vecinele s-au oprit din vorbă.

— Uite-o pe Irina! Parcă e actrița aia… cum îi zice…

— Sophia Loren! a strigat tanti Florica.

Am zâmbit larg și pentru prima dată m-am simțit frumoasă cu adevărat.

La biserică, mama stătea cu buzele strânse, dar ochii îi erau umezi. Tata mi-a șoptit la ureche:

— Ești cea mai frumoasă mireasă pe care am văzut-o vreodată.

Când Vlad m-a luat de mână și am pășit împreună spre altar, am simțit că toate sacrificiile au meritat. Oamenii ne priveau cu uimire — nu pentru rochia mea ieftină, ci pentru fericirea care ne lumina fețele.

După nuntă, pozele au ajuns pe Facebook și au început comentariile:

— Ce poveste frumoasă! S-a măritat ca o vedetă!

— Rochia aia e superbă! Cine ți-a făcut-o?

Am răspuns sincer: „Am găsit-o la târgul din Obor. Cinci lei.” Unii au râs, alții au spus că sunt curajoasă. Dar cel mai mult m-a durut un mesaj anonim: „Sărăcia nu e motiv de mândrie.”

Am plâns din nou în acea seară, dar Vlad m-a ținut în brațe și mi-a șoptit:

— Nu contează ce spun ceilalți. Noi știm adevărul nostru.

Acum, când privesc rochia aceea agățată pe ușa dulapului nostru mic din garsonieră, mă gândesc cât de mult valorează curajul de a fi tu însuți într-o lume care judecă după aparențe.

Oare câți dintre noi avem puterea să ne urmăm visurile chiar dacă toți ceilalți ne spun că nu suntem destul? Sau poate tocmai atunci descoperim cine suntem cu adevărat?