Rochia de catifea și numele interzis: Povestea mea cu Mara

— Nu vezi că râd copiii de ea? Ce-ai avut în cap să-i pui numele ăsta? Și cu rochia aia… parcă-i păpușă, nu copil!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la supa de găină se amestecau cu mirosul de cafea arsă. Mara, fetița mea de șase ani, stătea pe scaun, cu ochii mari și triști, strângând la piept rochia de catifea vișinie pe care i-o cumpărasem din București.
— Mamă, e doar o rochie. Și numele… Mara e frumos! Am vrut să fie altfel, să nu fie încă o Maria sau Ana în catalog.
— Altceva? Altceva? Raluca, tu nu vezi că lumea vorbește? Că ne faci de râs?
Am simțit cum mi se strânge inima. De când s-a născut Mara, am vrut să-i ofer tot ce eu nu am avut: haine frumoase, jucării scumpe, lecții de pian. Am muncit nopți întregi la croitorie, am cusut pentru jumătate din sat ca să-i pot lua rochia asta. Dar niciodată nu m-am gândit că dragostea mea va deveni motiv de ură.

În satul nostru din Bărăgan, orice pas greșit devine subiect de bârfă. Când am venit cu Mara la grădiniță în prima zi, cu rochia ei lucioasă și pantofii lăcuiți, toate mamele s-au uitat la mine ca la o ciudată. „Uite-o și pe asta, vrea să-și facă fata domnișoară de oraș”, am auzit șușotindu-se. Dar eu nu voiam decât să o văd fericită.

Tatăl meu a tăcut mult timp. Într-o seară, când Mara dormea, s-a așezat lângă mine pe bancă, sub nucul bătrân.
— Raluca, știi că te iubesc. Dar lumea nu iartă ușor ce e diferit. Ai grijă la Mara. Copiii pot fi răi.
— Tată, vreau doar să aibă o viață mai bună decât a mea. Să nu simtă niciodată rușinea sărăciei.
— Dar dacă îi dai prea mult, poate n-o să știe ce-i lipsa. Și poate n-o să fie niciodată ca ceilalți.

Am tăcut. Nu aveam răspunsuri. În fiecare zi, Mara venea acasă cu ochii în lacrimi.
— Mami, de ce îmi spun copiii „Prințesa de carton”? De ce râd când mă strigă educatoarea?
Îmi venea să urlu la lume, să le spun că nu e vina ei că are un nume altfel sau că poartă haine frumoase. Dar nu puteam schimba satul.

Într-o duminică, la biserică, preoteasa a venit la mine.
— Raluca, nu te supăra, dar poate ar fi bine să o îmbraci mai simplu pe Mara. Copiii trebuie să fie copii.
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Cine sunt ei să-mi spună cum să-mi cresc copilul?

Seara aceea a fost cea mai grea. Mama a început din nou:
— Nu vezi că nici fratele tău nu mai vine pe la noi? Zice că ne-ai făcut de râs cu fițele tale.
— Să vină când vrea el! Eu nu-mi cresc fata după gura lumii!
— Dar dacă o rănești fără să vrei?

Mara a auzit discuția și a venit lângă mine.
— Mami, dacă mă îmbrac ca ceilalți copii, mă vor iubi?
Am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Te vor iubi pentru cine ești tu, nu pentru hainele tale.
Dar oare chiar credeam asta?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea: la pantofii rupți moșteniți de la verișoara mai mare, la râsetele colegilor când mama îmi cosea petice pe rochie. Am jurat atunci că fata mea nu va trece prin asta. Dar acum vedeam că suferința ei era altfel: era singură printre copii pentru că era „prea bună”, „prea altfel”.

A doua zi am mers cu Mara la magazinul din sat și i-am cumpărat o rochiță simplă, albastră.
— Vrei să o porți mâine la grădiniță?
Mara s-a uitat la mine cu ochii mari.
— Dacă vrei tu…
Am simțit un gol în stomac. Nu voiam ca ea să creadă că trebuie să se schimbe pentru ceilalți.

Seara am stat amândouă pe pat și am vorbit mult.
— Mami, tu ai fost fericită când erai mică?
— Nu prea…
— Atunci vreau să fiu eu fericită. Dar vreau să fiu eu însămi.

Am plâns împreună. Am decis atunci că o voi lăsa pe Mara să aleagă: uneori va purta rochia ei preferată, alteori va merge îmbrăcată ca ceilalți copii. Dar cel mai important era să știe că e iubită oricum ar fi.

Familia încă mă judecă. Satul încă vorbește. Dar Mara zâmbește mai des acum și are câțiva prieteni noi. Poate nu voi fi niciodată mama perfectă pentru lume, dar sper că sunt mama potrivită pentru ea.

Oare unde se termină dragostea și începe răsfățul? Oare cât de mult ar trebui să ne pese de gura lumii atunci când vine vorba de fericirea copiilor noștri?