Rivalitatea fără sfârșit: Între surori și fiii lor

— Nu e corect, mamă! Mereu îl lauzi pe Vlad, de parcă Rareș nici n-ar exista!
Vocea Irinei răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mă uit la ea, la ochii ei obosiți și la mâinile care tremură ușor pe cana de ceai. Camelia, sora ei mai mică cu doi ani, stă rezemată de tocul ușii, cu brațele încrucișate și privirea rece.

— Nu-l laud, Irina. Doar am spus că a luat premiul întâi la olimpiadă. Și Rareș e un băiat bun, știi bine asta.

Irina oftează și-și mușcă buza. Știu că nu e doar despre Vlad și Rareș. E despre ele două, despre anii în care Irina s-a simțit mereu cu un pas în urmă, mereu comparată cu sora ei mai descurcăreață. Și eu? Eu am încercat să le iubesc la fel, dar poate n-am reușit.

Când erau mici, Irina plângea des. Nu se descurca la matematică, nu avea prietene multe, iar Camelia părea să strălucească fără efort. Îmi amintesc cum venea acasă cu ochii roșii și vocea stinsă:

— De ce nu pot fi ca ea?

Îi spuneam că fiecare are drumul său, dar nu cred că m-a crezut vreodată. Camelia era mereu prima la școală, avea prieteni peste tot și zâmbea larg la fiecare poză de familie. Irina se retrăgea în colțul ei, cu cărțile și gândurile ei negre.

Anii au trecut. S-au măritat amândouă aproape în același timp. Irina cu Doru, un bărbat liniștit, muncitor, dar fără ambiții mari. Camelia cu Radu, avocatul plin de energie care părea să transforme tot ce atinge în aur. Au făcut copii la distanță de un an: Rareș al Irinei și Vlad al Cameliei.

La început am crezut că poate copiii vor aduce pacea între ele. Dar m-am înșelat. Irina a început să-l compare pe Rareș cu Vlad încă din primele luni:

— Vlad merge deja? Rareș abia se ține pe picioare…
— Vlad vorbește în propoziții? Rareș abia spune două cuvinte…

Camelia răspundea mereu cu un zâmbet superior:

— Fiecare copil are ritmul lui, Irina. Dar Vlad e foarte precoce, ce să-i faci?

Îmi venea să țip: „Opriți-vă! Nu vedeți că vă distrugeți copiii?” Dar nu am făcut-o. Poate pentru că mi-era teamă să nu le pierd de tot.

Acum Rareș are 10 ani și Vlad 9. Competiția s-a mutat la școală, la sporturi, la orice activitate posibilă. Irina îl împinge pe Rareș să fie cel mai bun:

— Dacă Vlad a luat 10 la matematică, tu trebuie să iei 10 și la română!

Rareș tace și își mușcă buzele, exact ca mama lui odinioară. Îl văd cum se străduiește să nu dezamăgească, cum se teme să nu fie „mai puțin” decât vărul lui.

Într-o duminică, la masa de prânz, totul a explodat. Camelia povestea entuziasmată despre concursul de robotică la care Vlad a luat locul întâi.

— E incredibil cât de repede învață! Profesorii spun că are minte de inginer!

Irina a izbucnit:

— Da’ Rareș ce are? El nu contează? Numai Vlad există pentru voi!

Toți au tăcut. Doru a încercat să-i pună mâna pe umăr, dar ea s-a tras brusc.

— Mereu a fost așa! De când eram mici! Niciodată n-am fost destul de bună pentru voi!

Mi-au dat lacrimile. Am vrut să-i spun că o iubesc la fel de mult ca pe Camelia, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

După masa aceea, Irina a început să evite întâlnirile de familie. Rareș nu mai vrea să vină la bunici dacă știe că vine și Vlad.

Într-o seară târzie, m-a sunat plângând:

— Mamă… nu mai pot. Simt că-l pierd pe Rareș. Îl împing prea tare și el mă urăște… Dar nu pot să mă opresc! Parcă trăiesc din nou copilăria mea…

Am stat mult pe gânduri după convorbirea asta. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Poate am lăsat comparațiile să se strecoare prea des în vorbele mele. Poate n-am știut să le văd nevoile diferite.

Am încercat să vorbesc cu Camelia:

— Camelia, crezi că nu vezi cât suferă Irina? Poate ar trebui să fim mai atente cu copiii…

A oftat și a dat din umeri:

— Mamă, fiecare își crește copilul cum știe. Eu nu pot să-mi cer scuze pentru succesul lui Vlad.

M-am simțit prinsă între două lumi: una a succesului afișat și alta a durerii tăcute. Și niciuna nu părea dispusă să cedeze.

De atunci încerc să fiu mai atentă la fiecare nepot. Să-i ascult fără să compar. Să le spun cât sunt de minunați fiecare în felul lui. Dar rana dintre fete pare adâncă și veche.

Uneori mă întreb dacă nu cumva rivalitatea asta va continua la nesfârșit — dacă Rareș și Vlad vor ajunge adulți care se privesc cu suspiciune și resentiment doar pentru că noi, părinții și bunicii lor, n-am știut să rupem cercul.

Oare chiar putem vindeca rănile vechi sau suntem condamnați să le transmitem mai departe? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?