Regulile mamei: Cum tradiția soacrei aproape m-a frânt

— Nu-i corect, mamă! Nu-i corect ce face! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în fața copiilor. Era Ajunul Crăciunului, iar casa mirosea a cozonac și a sarmale, dar în sufletul meu era doar amărăciune. Soacra mea, doamna Elena, stătea la masa mare din sufragerie, cu chipul ei sever și ochii reci ca gheața. Pe masă, sub bradul împodobit, erau cadouri frumos ambalate — dar doar unul era cu adevărat special: o bicicletă roșie, strălucitoare, pentru nepotul ei preferat, Vlad, băiatul cumnatei mele, Camelia.

Fetița mea, Ilinca, se uita la bicicletă cu ochii mari și triști. Băiatul meu, Radu, încerca să pară indiferent, dar îi vedeam pumnii strânși sub masă. Eu și soțul meu, Mihai, schimbam priviri încărcate de neputință. Știam că nu e prima dată când Elena făcea diferențe între nepoți — dar de data asta era prea mult. În fiecare an, Vlad primea cele mai scumpe cadouri, cele mai multe laude și toată atenția bunicii. Ilinca și Radu primeau doar „ceva simbolic”, după cum spunea ea mereu.

— Elena, nu crezi că ar fi fost frumos să primească toți copiii același lucru? am întrebat cu voce joasă, încercând să nu izbucnesc în fața tuturor.

Ea m-a privit de parcă aș fi spus cea mai mare prostie.

— Draga mea, Vlad e băiatul cel mare al familiei. Așa se face la noi! Tradiția spune că băiatul cel mare duce numele mai departe. Nu e vina mea că ai făcut o fată și un băiat mai mic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ilinca s-a uitat la mine speriată, iar Radu a plecat capul. Mihai a încercat să intervină:

— Mamă, nu e corect față de copii…

Dar Elena l-a întrerupt tăios:

— Mihai, nu te amesteca! Eu știu ce fac. Așa am fost crescuți și noi. Dacă nu vă convine, puteți să nu mai veniți!

În acel moment am simțit că explodez. Am ieșit din sufragerie cu Ilinca de mână și Radu după mine. Am urcat în camera copiilor și am început să plâng în hohote. Ilinca m-a îmbrățișat strâns:

— Mami, eu nu vreau bicicletă. Vreau doar să mă iubească bunica la fel ca pe Vlad.

Cuvintele ei m-au sfâșiat. Cum să-i explic unui copil de opt ani că uneori adulții pot fi atât de nedrepți? Cum să-i spun că sângele apă nu se face — dar nici sângele nu e mereu drept?

În acea noapte Mihai a venit lângă mine și mi-a spus:

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac. Dacă mă cert cu mama, nu o să ne mai vorbească luni întregi. Dar nici nu pot să-mi văd copiii suferind.

L-am privit lung. Îl iubeam pe Mihai, dar simțeam că trebuie să aleg între liniștea familiei extinse și demnitatea copiilor mei.

A doua zi dimineață am coborât la micul dejun cu ochii umflați de plâns. Elena era deja acolo, discutând cu Camelia despre cât de deștept e Vlad și ce bine îi merge la școală. Ilinca s-a așezat timid la masă, iar Radu nici măcar nu a vrut să coboare.

— Să știi că nu e frumos să-ți ții copiii departe de familie! mi-a spus Elena cu voce aspră.

— Să știi că nu e frumos nici să faci diferențe între ei! i-am răspuns fără să-mi pese cine ascultă.

Camelia a încercat să detensioneze atmosfera:

— Hai, Livia, nu te supăra… Știi cum e mama-soacră… E mai tradiționalistă.

— Tradiționalistă sau nu, copiii mei merită respect! am spus apăsat.

A urmat o tăcere grea. Nimeni n-a mai zis nimic până la prânz. După masă am decis să plecăm acasă mai devreme decât planificasem. Mihai a încercat să o îmbrățișeze pe mama lui la plecare, dar ea s-a tras înapoi:

— Dacă asta vrei… Să nu uiți că familia e pe primul loc!

În mașină copiii erau tăcuți. Radu s-a uitat pe geam tot drumul, iar Ilinca a adormit cu capul pe umărul meu. Am simțit că am pierdut ceva important — dar poate era timpul să rup acest cerc al nedreptății.

În zilele următoare Mihai a primit câteva mesaje reci de la mama lui. Eu am încercat să le explic copiilor că iubirea nu se măsoară în cadouri sau atenție primită de la alții — ci în felul în care ne susținem unii pe alții atunci când ne este greu.

Au trecut luni până când Elena ne-a sunat din nou. De data asta părea mai blândă — poate pentru că Vlad se îmbolnăvise ușor și Camelia avea nevoie de ajutor. Ne-am dus cu copiii la ea și am observat că Ilinca era mult mai rezervată decât înainte. Radu aproape că nici nu a vorbit.

La plecare Elena m-a tras deoparte:

— Poate ai avut dreptate… Poate am greșit față de copii. Dar eu așa am fost crescută… Nu știu altfel.

Am oftat adânc:

— Toți putem învăța ceva nou dacă vrem cu adevărat.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată cu adevărat între noi. Dar știu sigur că nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să-mi rănească copiii — nici măcar din „tradiție”.

Oare câte familii din România trăiesc aceeași poveste? Câte mame tac din teamă sau din dorința de pace? Voi cât ați fi dispuse să suportați pentru liniștea familiei voastre?