„Promite-mi, Vlad, că ai să ai grijă de Irina…” – Jurământul care mi-a frânt viața

— Vlad, promite-mi… promite-mi că ai să ai grijă de Irina…

Vocea mamei era abia o șoaptă, dar cuvintele ei au tăiat aerul rece al salonului ca o lamă. M-am aplecat spre ea, încercând să-i prind mâna subțire și tremurândă. Mirosul de dezinfectant și sunetul monoton al aparatelor medicale mă făceau să simt că mă sufoc. Aveam douăzeci și doi de ani și nu știam cum să fiu nici măcar adult, darămite să devin stâlpul unei familii care se destrăma sub ochii mei.

— Îți promit, mamă… am șoptit, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Irina avea doar doisprezece ani și suferea de o boală rară, care îi slăbea mușchii și îi răpea încet independența. Tata plecase de mult, iar rudele ne priveau ca pe o povară. În acea noapte, când mama a închis ochii pentru totdeauna, am simțit că lumea mea s-a prăbușit. Dar nu aveam timp să plâng. Trebuia să fiu puternic pentru Irina.

Primele luni au fost un haos. Încercam să mă împart între facultate, jobul de la supermarket și îngrijirea Irinei. Vecina noastră, tanti Mariana, mă ajuta uneori cu mâncarea sau cu temele Irinei, dar nu voiam să abuzez de bunătatea ei. Într-o seară, când am ajuns acasă târziu, am găsit-o pe Irina plângând în pat.

— Vlad, de ce nu mai vine mama?

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i spun. Am luat-o în brațe și am încercat să-i explic că mama e acolo sus și ne veghează. Dar nici eu nu credeam în cuvintele mele.

Cu timpul, presiunea a crescut. Facultatea a devenit un lux pe care nu mi-l mai permiteam. Am renunțat la cursuri ca să pot lucra mai mult. Prietenii s-au îndepărtat; nu aveam timp pentru ieșiri sau distracții. Uneori, noaptea târziu, mă uitam la pozele din liceu și mă întrebam unde dispăruse băiatul acela plin de vise.

Irina avea nevoie de tratamente costisitoare și de recuperare. Statul ne oferea ajutor minim; birocrația era un coșmar. Am bătut la ușile tuturor instituțiilor, am completat zeci de dosare, am stat la cozi interminabile doar ca să primesc răspunsuri reci:

— Nu vă putem ajuta mai mult…

Într-o zi, la supermarket, șeful m-a chemat în birou.

— Vlad, știu că treci printr-o perioadă grea, dar nu poți lipsi atât de des…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Aveam nevoie disperată de acel salariu. Am încercat să-i explic situația cu Irina, dar privirea lui era goală.

— Îmi pare rău… trebuie să găsim pe altcineva.

Am ieșit în stradă cu ochii în lacrimi. Cum aveam să-i spun Irinei că nu mai avem bani nici pentru medicamente?

În acea seară, când am ajuns acasă, Irina mă aștepta cu un desen în mână.

— Ți-am făcut un portret… Uite, aici ești tu și aici sunt eu. Și mama ne privește din cer.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit atât de slab și neputincios…

Au urmat luni grele. Am făcut orice muncă găseam: am cărat mobilă, am spălat geamuri, am vândut flori în piață. Uneori nu aveam bani nici pentru pâine. Irina slăbea pe zi ce trece. Într-o noapte a făcut febră mare și am fugit cu ea la spital. Doctorii m-au privit cu milă:

— Trebuie internată… Dar nu avem locuri suficiente.

Am dormit pe un scaun lângă patul ei trei nopți la rând. M-am rugat pentru o minune care nu venea.

Într-o zi, unchiul meu Gheorghe a venit la noi.

— Vlad, nu poți continua așa! Dă fata la un centru specializat! Tu trebuie să-ți vezi de viața ta!

M-am înfuriat:

— Cum să o las? I-am promis mamei!

— Și ce dacă? Tu n-ai dreptul la fericire?

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. M-am gândit serios dacă nu cumva are dreptate. Eram obosit, frustrat și simțeam că mă pierd pe mine însumi. Dar când o vedeam pe Irina zâmbind timid sau când îmi spunea „Ești cel mai bun frate din lume”, uitam de toate greutățile.

Totuși, sacrificiul meu avea un preț: eram singur. Nu mai știam ce înseamnă să iubești sau să fii iubit altfel decât ca frate sau părinte surogat. O fată drăguță de la piață, Ana, a încercat să se apropie de mine. Mi-a lăsat un bilet:

„Mi-ar plăcea să ieșim la o cafea…”

Dar n-am avut curajul să răspund. Cine ar vrea o povară ca mine?

Anii au trecut greu. Irina a crescut, dar boala a avansat. Eu am îmbătrânit înainte de vreme. Uneori mă uit în oglindă și nu mă recunosc.

Într-o seară liniștită, Irina mi-a spus:

— Vlad, dacă ai putea da timpul înapoi… ai face altfel?

Am zâmbit trist:

— Nu știu… Poate că da… Poate că nu…

Acum stau singur în bucătărie și mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile altora din datorie sau vinovăție? Oare avem dreptul să ne urmăm propriile vise sau suntem condamnați să fim doar ceea ce alții au nevoie?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?