Promisiuni Frânte: Povestea Unei Mame Între Datorie și Deznădejde

— Ioana, nu mai pot, simt că mă sufoc… vocea lui Radu răsuna slab din dormitor, în timp ce eu încercam să-l liniștesc pe David, care plângea neconsolat în pătuțul lui. Era a treia noapte la rând când nu dormisem deloc. Afară ningea cu furie, iar liniștea casei era spartă doar de tusea chinuitoare a soțului meu și de suspinele copilului nostru de doi ani.

Când medicul ne-a spus că Radu are nevoie de cel puțin două luni de repaus total după ce a ieșit din spital, am simțit cum mă prăbușesc. Eu lucram de acasă, dar jobul meu la o firmă de contabilitate nu-mi permitea să lipsesc prea mult. Am crezut că am găsit soluția perfectă: mama-soacră, Elena, s-a oferit să stea cu David cât timp eu eram ocupată cu munca și cu îngrijirea lui Radu. Am plâns de ușurare când mi-a spus la telefon: „Stai liniștită, Ioana, vin eu la voi. Aveți nevoie de mine.”

Dar totul s-a năruit într-o dimineață geroasă de ianuarie. Tocmai terminasem de pus masa pentru micul dejun, când telefonul a sunat. Era Elena. „Ioana, să nu te superi pe mine, dar nu mai pot veni. M-a sunat sora mea din Bacău, are nevoie urgentă de mine. Nu pot să refuz.” Am rămas cu telefonul la ureche, incapabilă să scot un cuvânt. Am simțit cum mi se taie picioarele. David a început să plângă din nou, iar Radu tușea înfundat din dormitor.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat el când am intrat în cameră cu ochii roșii.

— Mama ta nu mai vine… Are altceva de făcut.

Radu a oftat adânc și s-a întors cu fața la perete. Știam că nu e vina lui, dar nu m-am putut abține să nu simt o furie mocnită. Cum putea să ne lase baltă tocmai acum? Nu era prima dată când Elena își schimba planurile pe ultima sută de metri, dar niciodată nu fusese atât de grav.

În zilele care au urmat, am încercat să mă descurc singură. Îl legănam pe David cu o mână și răspundeam la e-mailuri cu cealaltă. Radu avea febră și nu putea nici măcar să se ridice din pat. Mâncam pe fugă resturi reci și mă rugam să nu cedez nervos. Prietenele mele erau ocupate cu propriii copii sau la serviciu. Mama mea era bolnavă de diabet și nu putea face drumuri lungi până la noi.

Într-o seară, după ce David adormise în sfârșit, am izbucnit în plâns pe holul apartamentului nostru mic din Drumul Taberei. M-am simțit atât de singură și trădată. Am sunat-o pe Elena din nou, sperând că poate s-a răzgândit.

— Ioana, nu pot să vin acum! Sora mea are probleme cu inima, trebuie să stau cu ea! De ce nu înțelegi?

— Pentru că și noi avem nevoie de tine! Radu abia respiră, eu nu mai pot! am strigat fără să-mi dau seama.

A urmat o tăcere apăsătoare.

— O să vă descurcați voi… sunteți tineri…

Am închis telefonul tremurând. În acea noapte am decis că trebuie să găsesc o soluție singură. Am postat pe un grup local de mămici că am nevoie urgent de o bonă pentru câteva ore pe zi. După două zile chinuitoare, o doamnă pe nume Mariana a venit să mă ajute. Nu era ideal — era scump și nu avea experiență cu copii mici — dar era tot ce puteam găsi la acel moment.

Radu se simțea vinovat că nu mă poate ajuta mai mult. Îl vedeam cum se uită la mine cu ochii lui obosiți și încerca să-mi spună că totul va fi bine.

— Ioana, îmi pare rău… Dacă aș putea măcar să mă ridic din pat…

— Nu e vina ta, Radu… Dar mă doare că mama ta ne-a lăsat baltă tocmai acum.

Au trecut săptămâni până când Elena a revenit în București. A venit cu o pungă de portocale și un zâmbet vinovat.

— Ce faci, mamă? Cum e David?

Nu am putut să-i răspund imediat. Simțeam că orice aș spune ar fi prea puțin sau prea mult.

— Ne-am descurcat cum am putut… Dar a fost greu. Foarte greu.

Elena a oftat și a încercat să mă îmbrățișeze.

— Știu că te-am dezamăgit… Dar și eu am familie…

M-am uitat la ea și am realizat cât de fragil e echilibrul dintre datoria față de cei dragi și propriile limite. Poate că niciodată nu vom putea conta pe cineva 100%. Poate că uneori trebuie să fim propriii noștri eroi.

Acum Radu e bine, David râde din nou prin casă, iar eu încă mă gândesc la acele zile grele. Oare câți dintre noi au trecut prin momente când familia i-a lăsat baltă? Oare cât putem cere de la cei dragi fără să-i împovărăm prea mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?