Promisiunea care m-a lăsat fără casă: Povestea unei mame trădate

— Mami, semnează aici, te rog. E doar o formalitate, să fie totul pe numele meu, ca să nu avem probleme mai târziu cu actele.

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ceaiul de tei se amestecau cu mirosul de pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau ușor, dar nu de bătrânețe, ci de emoție. Îl priveam pe fiul meu, singurul meu copil, și simțeam un amestec ciudat de mândrie și teamă. Îmi aminteam cum îl țineam la piept când era mic și îi promiteam că voi face orice pentru el. Acum, el era cel care îmi promitea că va avea grijă de mine.

— Vlad, sigur e bine? Nu vreau să te încurc cu nimic…

— Mami, nu mai fi așa suspicioasă! Ești mama mea, nu te-aș lăsa niciodată la greu. Uite, semnează aici și gata.

Am luat pixul și am semnat. Nu am citit tot ce scria pe acele foi – cine citește când are încredere în propriul copil? Am simțit o ușurare ciudată, ca și cum am scăpat de o povară. Vlad m-a îmbrățișat scurt și a plecat grăbit, spunând că are treabă la birou.

Au trecut câteva săptămâni până când am început să simt că ceva nu e în regulă. Vlad nu mai venea la fel de des pe la mine. Când îl sunam, răspundea scurt sau îmi spunea că e ocupat. Într-o zi, am găsit un plic în cutia poștală: „Notificare de evacuare”. Am crezut că e o greșeală. Am sunat la numărul din scrisoare și mi s-a spus sec:

— Doamnă, casa nu mai este pe numele dumneavoastră. Proprietarul actual dorește să eliberați locuința.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să-l sun pe Vlad, dar nu răspundea. Am mers la el acasă – nu mi-a deschis. Am stat pe banca din fața blocului lui ore întregi, sperând să-l văd. Când în sfârșit a apărut, mi-a spus:

— Mamă, nu pot vorbi acum. E complicat… O să-ți explic eu.

— Vlad, ce-ai făcut cu casa? Unde să mă duc?

— O să găsim o soluție… Dar acum nu pot să te ajut.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas acolo, cu sacoșa mea veche și cu sufletul sfâșiat. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am renunțat la mine pentru el: când am lucrat două schimburi ca să-i cumpăr manuale, când am stat nopți întregi lângă patul lui când avea febră, când i-am iertat toate greșelile adolescenței.

A doua zi am mers la sora mea, Elena. Când i-am povestit totul, a izbucnit:

— Maria, cum ai putut să fii atât de naivă? Vlad mereu a fost egoist! Ți-am spus de atâtea ori!

— E copilul meu… Nu puteam să cred că ar face așa ceva.

Elena m-a primit la ea pentru câteva zile, dar soțul ei nu era încântat:

— Să nu stai prea mult, Maria. Știi că avem și noi problemele noastre.

M-am simțit ca o povară. Am încercat să-l caut pe Vlad din nou. I-am trimis mesaje lungi, rugându-l să mă ajute măcar cu o cameră undeva. Nu mi-a răspuns niciodată.

Am început să caut soluții: am mers la primărie, la asistență socială. Mi s-a spus că lista pentru locuințe sociale e lungă și că trebuie să aștept luni întregi. Am dormit câteva nopți într-un adăpost pentru femei bătrâne; acolo am cunoscut-o pe tanti Viorica, care mi-a spus:

— Să nu-ți fie rușine, dragă! Mulți copii își uită părinții când nu mai au nevoie de ei.

M-a durut să aud asta, dar m-am simțit puțin mai puțin singură. În fiecare seară mă gândeam la Vlad: oare chiar nu-i pasă? Oare banii și casa au devenit mai importante decât mama lui?

Într-o zi, l-am văzut pe Vlad la televizor – dădea un interviu despre succesul lui în afaceri imobiliare. Zâmbea larg și vorbea despre „valoarea familiei” și „respectul pentru părinți”. Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință.

Am decis să merg la el la birou. Secretara m-a privit cu milă:

— Îmi pare rău, doamnă Maria… Domnul Vlad nu primește vizite neanunțate.

Am plecat plângând pe stradă. Oamenii treceau pe lângă mine fără să mă vadă. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Poate am fost prea blândă? Poate i-am dat prea mult?

După luni întregi de umilință și disperare, am reușit să primesc o cameră într-un centru social pentru vârstnici. Nu e acasă – pereții sunt reci și străini –, dar măcar am un pat și o masă caldă.

În fiecare zi văd alte femei ca mine: mame care au dat totul copiilor lor și au primit în schimb doar indiferență sau trădare. Ne povestim viețile una alteia și încercăm să ne alinăm durerile.

Uneori mă gândesc dacă ar trebui să-l iert pe Vlad sau dacă ar trebui să-l uit pentru totdeauna. Dar cum poți uita propriul copil?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să fie mai atenți cui dau încrederea lor… Sau poate va deschide o discuție despre cât valorează cu adevărat familia în zilele noastre.

Oare există ceva mai dureros decât trădarea propriului copil? Sau poate greșeala mea a fost că am iubit prea mult?