Prea târziu pentru iertare – povestea unei familii destrămate de tăcere

— De ce nu răspunzi, Ilinca? De ce nu răspunzi niciodată când te sun? Glasul mamei mele răsuna în receptor, tremurat, undeva între supărare și disperare. Era o seară de noiembrie, târzie, iar eu stăteam pe canapeaua din garsoniera mea din București, cu telefonul în mână și inima bătându-mi nebunește. Mă uitam la ecran, la numele „Mama” care se aprindea insistent, și totuși nu aveam curaj să răspund. Mă simțeam vinovată, dar și obosită. Obosită de reproșuri, de certuri fără sfârșit despre jobul meu, despre faptul că nu mă întorc acasă la Ploiești, despre cum nu am timp niciodată pentru familie.

În acea seară, am lăsat telefonul să sune până când s-a oprit. A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la sora mea mai mică, Raluca: „Sună-mă urgent. E vorba de mama.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am sunat-o tremurând și am aflat că mama fusese dusă la spital cu un infarct. Nu știu cum am ajuns la gară, nu știu cum am urcat în tren, dar știu că fiecare kilometru spre Ploiești era o povară pe care o simțeam apăsându-mi pieptul.

Când am intrat în salonul de spital, mama dormea. Era atât de mică și fragilă sub cearșaful alb, încât abia am recunoscut-o. Raluca stătea pe un scaun lângă pat și plângea în tăcere. Tata nu era acolo – plecase de mult din viața noastră, lăsându-ne doar cu lipsuri și resentimente. M-am așezat lângă sora mea și am încercat să-i spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— De ce nu ai venit mai des? a șoptit Raluca fără să mă privească.

Nu am avut răspuns. M-am gândit la toate dățile când mama mă rugase să vin acasă măcar de sărbători și eu găsisem mereu scuze: serviciul, traficul, oboseala. În realitate, fugeam de discuțiile grele, de atmosfera apăsătoare din casa copilăriei mele.

Când mama s-a trezit, m-a privit lung, cu ochii ei albaștri tulburi de lacrimi și medicamente.

— Ilinca… ai venit…

Am vrut să-i spun cât îmi pare rău. Cât de mult o iubesc, chiar dacă nu știu să arăt asta. Dar tot ce am reușit să spun a fost:

— Da, mamă. Sunt aici.

A zâmbit slab și mi-a strâns mâna. În acele clipe am simțit cât de mult pierdusem din cauza orgoliului și a tăcerii dintre noi.

Au urmat zile lungi la spital. Eu și Raluca ne-am împărțit între vizite și drumuri la farmacie. Într-o seară, când mama dormea, Raluca a izbucnit:

— Tu știi cât de greu i-a fost singură? Eu am rămas aici cu ea. Tu ai fugit la București și ai uitat de noi!

— Nu am uitat… doar că…

— Doar că ce? Că ți-a fost mai ușor să te prefaci că totul e bine? Că nu te doare?

Am început să plâng. Toată vina pe care o ascunsesem ani de zile a ieșit la suprafață ca un val rece.

— Mi-a fost frică… Mi-a fost frică să mă întorc aici și să văd cât de mult s-a schimbat totul. Să văd cât de mult am greșit…

Raluca m-a privit cu ochii roșii:

— Poate că nu e prea târziu să repari ceva.

Dar era deja prea târziu pentru multe lucruri. Mama s-a stins după două săptămâni. Ultima dată când am vorbit cu ea eram singure în salon. M-a privit lung și mi-a spus:

— Să nu-ți fie teamă să iubești, Ilinca. Să nu-ți fie teamă să ierți.

După înmormântare, casa noastră a rămas goală și rece. Eu și Raluca ne-am certat din nou pe tema moștenirii – niște bani puțini și apartamentul vechi din cartierul Nord. Fiecare dintre noi avea propriile răni și frustrări nespuse. Am plecat înapoi la București cu sufletul sfâșiat și cu senzația că nu mai aparțin nicăieri.

Au trecut luni până când am avut curajul să o sun pe Raluca. Am găsit-o plângând în bucătăria noastră veche, printre poze prăfuite cu noi trei zâmbind la masa de Crăciun.

— Îți amintești când făceam cozonaci cu mama? m-a întrebat ea printre suspine.

Am dat din cap și am început să plângem împreună. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că ne putem ierta una pe cealaltă.

Acum mă uit în oglindă și mă întreb: câți dintre noi nu lăsăm orgoliul sau frica să ne țină departe de cei pe care îi iubim? Cât valorează un „te iubesc” spus la timp? Dacă aș fi avut curajul să spun ce simt atunci… oare s-ar fi schimbat ceva?