Praznicul din frigider și golul din suflet: Povestea unei mame și a fiului ei rămas acasă

— Dario, ai văzut că nu mai avem nimic în frigider? am strigat din bucătărie, cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund disperarea.

Niciun răspuns. Doar sunetul tastelor apăsate frenetic, din camera lui. M-am sprijinit de masă, simțind cum mă cuprinde un val de neputință. Era a treia oară săptămâna asta când mă trezeam cu frigiderul gol și cu aceeași întrebare arzându-mi mintea: unde am greșit?

Soțul meu, Viorel, a intrat în bucătărie cu pași apăsați. „Iar nu avem nimic? Ce face băiatul ăsta toată ziua? Nu poate să iasă măcar până la magazin?”

Am oftat. „Lucrează… zice el. Dar nu știu ce fel de muncă e asta, că nu-l văd decât la calculator. Nici prieteni nu mai are, nici nu iese din casă.”

Viorel a trântit o cană pe masă. „Nu putem trăi așa la nesfârșit! Are 32 de ani, Lidia! Trebuie să facem ceva!”

Mi-am mușcat buzele, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dario fusese mereu un copil sensibil, retras. La școală era printre cei mai buni, dar niciodată nu s-a integrat cu adevărat. După facultate, s-a angajat la o firmă IT din București, dar după pandemie s-a mutat acasă și nu a mai plecat. „E mai ieftin aici”, mi-a spus atunci. „Și oricum, totul se face online.”

Dar anii au trecut și Dario s-a închis tot mai mult în camera lui. Nu are iubită, nu are prieteni apropiați, nu merge la evenimente de familie. Doar munca și jocurile pe calculator. Uneori îl aud râzând singur sau vorbind la microfon cu cineva din alt colț al lumii. Dar aici, cu noi, e ca o umbră.

Într-o seară, după ce Viorel a adormit bombănind despre „bărbați adevărați” și „vremurile noastre”, am bătut timid la ușa lui Dario.

— Dario… pot să intru?

A deschis ușa doar cât să-i văd ochii obosiți.

— Ce e?

— Putem vorbi puțin?

A oftat și mi-a făcut semn să intru. Camera era întunecată, cu perdelele trase și lumina monitorului aruncând umbre ciudate pe pereți.

— Mami… știu ce vrei să spui. Și nu vreau să discutăm iar despre asta.

— Dario, nu vreau să te cert. Vreau doar să înțeleg… Ești fericit? Chiar nu vrei să ai o viață a ta?

A tăcut mult timp. Am simțit cum mi se strânge inima.

— Nu știu… Nu mă simt pregătit. Afară e totul prea greu, prea scump… Toți prietenii mei au plecat din țară sau sunt la fel ca mine. Nu mai e ca pe vremea voastră.

— Dar nu poți trăi toată viața așa! Tu nu vezi că nici noi nu mai putem? Eu și tata ne certăm tot timpul din cauza asta…

— Știu… Dar nu pot altfel acum. Îmi pare rău.

Am ieșit plângând din cameră. M-am simțit vinovată că l-am presat, dar și neputincioasă în fața zidului pe care îl ridicase între noi.

Zilele au trecut la fel: eu făcând cumpărături pentru toți, Viorel tot mai iritat, Dario tot mai absent. La masa de Paște am încercat să-l aducem printre noi.

— Hai, Dario, spune-ne și tu ceva! l-a îndemnat Viorel.

Dario a ridicat din umeri.

— Ce să spun? Nu am nimic interesant…

— Nu vrei să ieși măcar la o plimbare? Să vezi lumea!

— Nu mă simt bine printre oameni…

Viorel a izbucnit:

— Atunci ce vrei să faci cu viața ta? Să stai aici până murim noi?

Dario s-a ridicat brusc de la masă și a plecat în cameră fără un cuvânt. Eu am rămas privind ouăle roșii și cozonacul neatins, simțind că familia mea se destramă sub ochii mei.

Într-o zi am găsit pe masa lui o scrisoare neterminată:

„Nu știu cum să vă spun că mi-e frică de lume. Că nu mă simt destul de bun pentru nimic. Că fiecare zi e o luptă cu mine însumi…”

Am plâns citind acele rânduri. Am realizat că poate nu l-am ascultat niciodată cu adevărat, că am fost prea ocupată să-l protejez sau să-l împing spre ceea ce credeam eu că e bine pentru el.

Într-o seară târzie, m-am dus iar la el.

— Dario… hai să mergem împreună la un psiholog. Poate ne ajută pe amândoi…

M-a privit lung.

— Crezi că ar ajuta?

— Nu știu… Dar trebuie să încercăm ceva. Pentru tine. Pentru noi.

A acceptat timid. Au urmat luni grele de terapie, discuții dureroase și multe lacrimi. Dar încet-încet, Dario a început să iasă din cameră mai des, să vorbească mai mult cu noi, să accepte invitații la cafea cu verișorii lui.

Nu e vindecat complet și poate nici nu va fi vreodată ca ceilalți tineri care par atât de siguri pe ei. Dar am învățat să-l iubesc altfel: fără așteptări imposibile, fără reproșuri ascunse.

Uneori încă deschid frigiderul și îl găsesc gol — dar acum știu că golul cel mai greu de umplut e cel dintre oameni.

Mă întreb: câte mame trăiesc povestea mea? Câți copii ca Dario se ascund după uși închise? Oare vom reuși vreodată să ne găsim drumul unii spre alții?