Povara vinei: O noapte care a schimbat totul

— Lucia, ai grijă, te rog! Nu-i da lui Radu nimic dulce înainte de culcare! Vlad mi-a spus asta pe un ton care nu admitea replică, dar eu am zâmbit și am dat din cap, ca de obicei. Era deja târziu, iar el și soția lui, Irina, se pregăteau să plece la aniversarea unei prietene. Radu, nepotul meu de șase ani, mă privea cu ochii mari, rugători, de sub bretonul blond. — Bunico, pot să mă mai joc puțin pe tabletă? — Doar zece minute, puiule, apoi ne spălăm pe dinți și ne băgăm la somn.

Nu știu când a trecut timpul. Poate pentru că mi-era dor să fiu din nou utilă cuiva. De când am ieșit la pensie, casa mi se pare prea mare și prea tăcută. Vlad mă vizitează rar, mereu grăbit, mereu cu gândul la altceva. Irina e politicoasă, dar distantă. Singurul care mă face să mă simt necesară e Radu. În seara aceea, după ce l-am pus la somn, am rămas pe hol ascultându-i respirația liniștită. M-am simțit pentru prima dată după mult timp împăcată cu mine însămi.

Dar liniștea n-a durat mult. Pe la două noaptea, m-am trezit brusc: Radu plângea în camera lui. Am intrat val-vârtej și l-am găsit ghemuit pe marginea patului, cu fața roșie și mâinile strânse pe burtică. — Bunico, mă doare… Nu pot să respir… Am simțit cum mi se taie picioarele. L-am luat în brațe și i-am simțit pielea fierbinte. În minte mi-au răsunat vorbele lui Vlad: „Are alergie la ciocolată! Să nu-i dai niciodată!” Dar eu… eu îi dădusem o bucățică de ciocolată cu lapte înainte de culcare. Mi se părea atât de nedrept să-l privez de o bucurie atât de mică! Nu m-am gândit că ar putea fi atât de grav.

Am sunat la salvare cu mâinile tremurânde. Operatorul încerca să mă liniștească, dar eu nu auzeam decât suspinele lui Radu. Când au ajuns paramedicii, Vlad și Irina erau deja acolo. Vlad m-a privit ca pe un străin: — Ce i-ai dat? Lucia, ce i-ai dat?!

Am încercat să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Irina plângea în hohote, iar Vlad… Vlad nu mai era fiul meu cel blând. Era un bărbat furios, rănit și neîncrezător. — Ți-am spus clar! De ce nu poți să respecți o regulă simplă? Ai pus viața copilului meu în pericol!

Radu a fost stabilizat la spital după câteva ore care mi s-au părut o eternitate. Medicii au spus că am avut noroc că am sunat repede la salvare. Dar norocul nu șterge vina.

În zilele care au urmat, casa mea a devenit mai tăcută ca niciodată. Vlad nu mi-a mai răspuns la telefon. Irina mi-a trimis un mesaj scurt: „Radu e bine acum. Te rog să nu-l mai cauți o vreme.” Am plâns ca un copil mic în fiecare seară. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit mereu cu Vlad — dacă n-am știut niciodată să fiu mama de care avea nevoie.

Într-o duminică dimineață, am bătut la ușa lor cu un coș cu fructe și o jucărie pentru Radu. Mi-a deschis Vlad. M-a privit lung, fără să spună nimic.
— Vlad… îmi pare rău… Nu am vrut… Nu știu ce a fost în capul meu…
— Nu e vorba doar despre ciocolată, mamă. E despre faptul că nu mă asculți niciodată. Că mereu crezi că știi tu mai bine.
— Am vrut doar să-l văd fericit…
— Și ai pus viața lui în pericol! Cum vrei să mai am încredere în tine?

Am plecat cu capul plecat, simțind că nu mai am niciun rost pe lume. Zilele s-au scurs una după alta fără sens. Prietenele mele mă sunau să mă invite la cafea sau la piață, dar eu refuzam mereu. Nu puteam vorbi cu nimeni despre asta; rușinea era prea mare.

Într-o seară, m-a sunat Radu de pe telefonul Irinei.
— Bunico? Mi-e dor de tine… Când vii să mă vezi?
Am izbucnit în plâns.
— Nu știu, puiule… Tata tău e supărat pe mine…
— Dar eu nu sunt supărat! Și nici mami… Poate vii când tata nu e acasă?

Vocea lui curată mi-a dat curaj să încerc din nou. Am scris o scrisoare lungă lui Vlad în care i-am povestit tot ce simt: frica de singurătate, dorința de a fi utilă, regretul pentru greșelile făcute ca mamă și bunică.

După câteva zile, Vlad m-a sunat.
— Mamă… Hai să vorbim.
Ne-am întâlnit într-un parc aproape de casa lor. Era frig și bătea vântul printre copaci.
— Știi ce mă doare cel mai tare? Că nu ai avut încredere în mine că știu ce e mai bine pentru copilul meu.
— Ai dreptate… Poate că am vrut să repar ceva ce n-am reușit cu tine când erai mic…
— Nu trebuie să repari nimic. Trebuie doar să fii aici pentru noi — așa cum avem nevoie.

Nu știu dacă Vlad m-a iertat cu adevărat sau dacă vreodată voi putea uita privirea lui din acea noapte. Dar încerc să merg mai departe — pentru Radu și pentru mine.

Oare cât de mult putem repara din ceea ce stricăm fără voie? Și cât timp trebuie să treacă până când iertarea devine posibilă?