Pionul din parc: Povestea lui Radu, băiatul fără casă care a schimbat destinul familiei sale

— Nu te mai juca acolo, Radu! O să răcești iar! vocea mamei răsună aspru, dar obosită, peste zarva parcului Obor. Mă uit la ea, cu ochii mari, și strâng mai tare pionul alb în palmă. E decembrie, frigul mușcă din obraji, dar tabla de șah de pe banca veche e singurul loc unde mă simt viu.

— Lasă-l, Marioara, măcar aici nu cerșește, oftează tata, trăgându-și geaca ponosită mai aproape de corp. Îl văd cum își ascunde mâinile crăpate în buzunare și mă întreb dacă nu cumva ar fi trebuit să mă nasc altundeva. Dar aici sunt, cu familia mea, trei suflete și-un cățel jigărit, dormind într-o rulotă ruginită la marginea orașului.

Am nouă ani și lumea mea se împarte între foamea din stomac și foamea de a câștiga. Am descoperit șahul într-o zi când un bătrân cu mustață stufoasă, domnul Ilie, mi-a arătat cum se mișcă calul. De atunci, fiecare zi e o bătălie: cu frigul, cu foamea, cu privirile disprețuitoare ale celor care trec pe lângă mine fără să mă vadă.

Într-o după-amiază geroasă, când vântul îmi biciuia obrajii și degetele îmi amorțeau pe piese, un băiat de vârsta mea s-a apropiat de bancă. Avea haine curate și o privire curioasă.

— Vrei să jucăm? m-a întrebat el.

Am dat din cap și am început partida. La început m-a bătut ușor. Apoi, zi după zi, am început să-l surprind. După câteva săptămâni, el a venit cu o invitație:

— La școala mea e un club de șah. Poate vii și tu.

Am râs amar. Cum să merg eu, băiatul care doarme în rulotă și poartă aceleași haine de luni întregi? Dar mama m-a împins de la spate:

— Du-te, Radu! Poate acolo ai norocul pe care noi nu l-am avut niciodată.

În clubul de șah am simțit pentru prima dată că nu sunt invizibil. Profesorul, domnul Dincă, m-a privit lung când i-am spus că nu am bani de cotizație.

— Nu-ți face griji pentru asta. Vreau doar să văd cum joci.

Am câștigat prima partidă cu un elev mai mare. Apoi încă una. Și încă una. În câteva luni am ajuns să particip la concursuri locale. Tata venea uneori să mă vadă, stând stingher la marginea sălii, cu ochii umezi.

Dar acasă lucrurile nu mergeau bine. Tata nu-și găsea de lucru, mama era tot mai bolnavă. Într-o seară, când m-am întors de la antrenament, i-am găsit certându-se aprig.

— Nu mai pot! Nu vezi că băiatul ăsta trage pentru toți? striga tata.

— Și ce vrei să fac? Să-l las să moară de frig pentru niște piese de lemn?

M-am strecurat afară și am plâns în întuneric. M-am simțit vinovat că bucuria mea aducea atâta durere acasă.

Într-o zi, domnul Dincă mi-a spus:

— Radu, ai fost selectat pentru Campionatul Național de Juniori. Trebuie doar să ai încredere în tine.

Nu aveam bani pentru drum sau cazare. Clubul a făcut o chetă printre părinți și profesori. Când am urcat în tren spre Cluj, mama mi-a pus la gât o cruciuliță veche:

— Să-ți poarte noroc.

La campionat am simțit pentru prima dată că pot schimba ceva. Am jucat fiecare partidă ca și cum ar fi fost ultima șansă a familiei mele. În finală am avut în față un băiat din Constanța, fiu de doctori. Când l-am învins la capătul unei partide tensionate, am izbucnit în plâns.

Premiul nu era mare: o diplomă, o cupă și o bursă la un liceu bun din București. Dar pentru noi era totul. Cu bursa am reușit să ne mutăm într-o garsonieră mică. Tata a găsit de lucru ca paznic la o școală, mama s-a însănătoșit încet-încet.

Anii au trecut. Am ajuns să reprezint România la olimpiadele internaționale de șah. De fiecare dată când ridicam steagul țării pe podium, mă gândeam la banca din parcul Obor și la serile reci din rulotă.

Acum sunt antrenor la același club unde am început totul. Îi privesc pe copiii care vin cu ochii plini de speranță și le spun mereu:

— Oricât de greu ar fi acasă, pe tabla de șah suntem toți egali.

Mă întreb uneori: dacă nu era domnul Ilie sau domnul Dincă, dacă nu era mama care m-a împins spre club… oare câți copii ca mine rămân invizibili? Câți pionii se pierd pe drum fără să ajungă vreodată regină?