Pielea mea, povestea mea: O mamă româncă între prejudecăți și dragoste

— Nu ai voie să intri! vocea directoarei răsună tăios pe holul școlii, în timp ce încercam să-mi trag sufletul după ce alergasem să nu întârzii la serbarea lui Vlad. M-am oprit brusc, cu mâna pe clanța ușii, simțind privirile tuturor părinților ațintite asupra mea. M-am uitat la mâinile mele tatuate, la florile și numele copiilor mei care îmi acopereau pielea, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie.

— Dar e serbarea fiului meu… am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. — Nu contează, doamnă. Regulamentul e clar: nu permitem persoane cu aspect indecent în incinta școlii. Vă rog să părăsiți clădirea.

Am ieșit pe treptele reci, cu inima strânsă. Prin geamul de la parter, l-am văzut pe Vlad căutându-mă cu privirea printre părinți. Am ridicat mâna și i-am zâmbit forțat, dar el nu m-a văzut. Am rămas acolo, afară, privind cum ceilalți părinți își aplaudau copiii, iar eu eram exclusă doar pentru că pielea mea era altfel.

Nu a fost prima dată când am simțit povara tatuajelor mele. În satul nostru din județul Bacău, lumea vorbește repede și judecă și mai repede. Când m-am întors din Italia, după ce am lucrat ani de zile ca infirmieră, am decis să-mi tatuez pe brațe numele copiilor mei: Vlad, Ilinca și Radu. Pentru mine era un gest de dragoste, o promisiune că voi fi mereu lângă ei. Pentru ceilalți, însă, eram „femeia aia cu tatuaje”, „mama aia ciudată”.

Soțul meu, Sorin, nu a suportat niciodată tatuajele. — Te-ai stricat de tot acolo, printre străini! îmi spunea adesea. — Ce-o să creadă lumea? Că ești vreo pierdută? Când am rămas însărcinată cu Ilinca, certurile s-au întețit. Într-o seară, după o discuție aprinsă, a plecat și nu s-a mai întors. Am rămas singură cu trei copii și cu o etichetă lipită pe frunte.

Am încercat să-mi găsesc un loc de muncă aici, acasă. La magazinul din sat, doamna Mariana m-a privit de sus până jos și mi-a spus: — Nu cred că te pot angaja… clienții noștri sunt oameni serioși. La brutărie, domnul Doru a râs: — Poate la circ găsești ceva! Am mers la primărie să cer ajutor social; funcționara nici nu s-a uitat la acte: — Poate dacă nu arătați așa… Poate dacă v-ați gândi la copii înainte să vă faceți toate prostiile astea!

Singurii care nu m-au judecat au fost copiii mei. Vlad venea seara la mine în pat și îmi spunea: — Mami, mie-mi plac desenele tale! Ilinca mă ruga să-i desenez fluturi pe mână cu pixul. Radu mă strângea tare în brațe și mă întreba: — Mami, tu ești tristă? Le-am promis că nu voi lăsa pe nimeni să ne despartă.

Dar lumea nu iartă ușor. La biserică, preotul a făcut o predică despre „păcatul trupului” și s-a uitat direct la mine. La școală, copiii râdeau de Vlad: — Mama ta e ca un băiat! Are tatuaje ca pușcăriașii! Într-o zi l-am găsit plângând în curte. — Mami, de ce nu ești ca celelalte mame? De ce nu poți veni la serbare?

Am încercat să vorbesc cu directoarea școlii. — Doamnă Popescu, vă rog… sunt tot mama lui Vlad! — Nu ține de mine, doamnă. E regulamentul Consiliului de Părinți. Dacă vreți să vă implicați în viața școlii, poate ar trebui să vă gândiți la imaginea pe care o transmiteți.

Am plecat acasă cu sufletul zdrobit. Seara am stat pe întuneric și m-am uitat la tatuajele mele. Fiecare desen avea o poveste: floarea de cireș pentru mama mea care a murit când eram mică; ancora pentru tata care a plecat la muncă în Spania și nu s-a mai întors; numele copiilor mei scrise cu litere mari, ca să nu uit niciodată pentru cine lupt.

Într-o zi am primit un telefon de la o asociație din oraș care ajuta mame singure. Am mers la întâlnire cu inima cât un purice. Acolo am întâlnit-o pe Alina, o altă mamă cu tatuaje colorate pe gât și mâini. — Știi ce mi-a zis fiică-mea? „Mami, tu ești curcubeul meu!” De-atunci nu-mi mai pasă ce zice lumea.

Am început să merg la întâlnirile lor și să vorbesc despre ce simt. Am scris o scrisoare deschisă către școală și am postat-o pe Facebook: „Nu pielea mea îi educă pe copiii voștri, ci sufletul meu.” Au fost multe comentarii urâte, dar și câteva mesaje de susținere.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu un desen: era eu, cu tatuajele mele colorate și cu trei copii lângă mine. — Așa te văd eu, mami! Frumoasă și puternică!

Nu știu dacă vreodată lumea va învăța să vadă dincolo de aparențe. Poate că într-o zi voi putea intra liniștită la serbarea copiilor mei fără să fiu privită ca un monstru. Dar până atunci mă întreb: oare cât valorează un om în ochii societății noastre? Și cine are dreptul să spună ce înseamnă să fii o mamă bună?