Pe pragul celor șaizeci de ani: O viață împărțită între iluzii și adevăruri

— Ce-i cu plicul ăsta, Doru? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din glas. Era ziua mea, împlineam șaizeci de ani, iar copiii tocmai plecaseră după ce m-au sărbătorit cu un tort improvizat și râsete care încă mai răsunau în sufragerie. Doru, soțul meu de aproape patruzeci de ani, stătea în fața mea cu ochii goi, evitându-mi privirea.

— Citește-l, Ileana, a spus el scurt, aproape șoptit.

Am deschis plicul cu mâinile tremurânde. Înăuntru erau actele de divorț. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am căzut pe scaun și am început să citesc, dar cuvintele se amestecau în fața ochilor. Nu înțelegeam nimic. Cum să divorțăm? Acum? După o viață întreagă împreună?

— Nu pot să cred… Doru, ce-i asta? am reușit să articulez printre lacrimi.

— Ileana, nu mai merge. Ne-am mințit prea mult timp. Am obosit. Vreau să fiu liber, să trăiesc și eu cât mai am.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată, umilită și aruncată la gunoi ca o haină veche. M-am gândit la copiii noștri, la nepoți, la toate sacrificiile făcute împreună. La serile când îl așteptam cu ciorba caldă pe masă, la vacanțele la mare când ne certam pe nimicuri și apoi râdeam împreună.

— Și copiii? Ce le spunem? Ce le spun eu? am întrebat disperată.

— Sunt mari, Ileana. Vor înțelege. Nu mai pot trăi în minciună.

Apoi a ieșit din cameră, lăsându-mă singură cu hârtiile reci și cu inima sfâșiată.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o stafie, atingând mobila veche, fotografiile de pe pereți, fiecare obiect care îmi amintea de viața noastră împreună. M-am întrebat unde am greșit. Poate că m-am dedicat prea mult familiei și l-am neglijat pe el? Poate că nu am știut să-l ascult atunci când avea nevoie? Sau poate că pur și simplu nu mai eram suficient pentru el?

A doua zi dimineață, am sunat-o pe fiica mea, Raluca.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Pari răvășită.

— Raluca… tatăl tău vrea să divorțeze.

A urmat o tăcere grea.

— Glumești? La vârsta asta? Ce s-a întâmplat?

— Nu știu… pur și simplu nu mai vrea. Spune că s-a săturat.

Raluca a venit imediat la mine. A încercat să mă liniștească, dar era la fel de șocată ca mine. Seara a venit și Vlad, băiatul nostru. A încercat să-l convingă pe Doru să se răzgândească, dar el era hotărât.

— Tată, cum poți să faci asta după atâția ani? a întrebat Vlad cu vocea ridicată.

— Vlad, nu e vorba despre voi. E despre mine. Vreau altceva de la viață.

Am simțit cum familia noastră se destramă sub ochii mei. Prietenii au început să mă evite sau să mă privească cu milă. Vecina de la trei, tanti Maria, a venit într-o zi cu o prăjitură și mi-a spus:

— Ileana dragă, bărbații la bătrânețe o iau razna… Dar tu ești puternică! O să treci peste asta!

Nu mă simțeam deloc puternică. Mă simțeam ca o umbră a femeii care fusesem odată. M-am izolat în casă, refuzând să ies sau să vorbesc cu cineva. Zilele treceau una după alta fără rost.

Într-o dimineață, am găsit un bilet pe masă: „Am plecat la Piatra Neamț pentru câteva zile. Să nu mă cauți.”

Atunci am simțit că ating fundul prăpastiei. Am plâns ore întregi, apoi m-am ridicat și m-am uitat în oglindă. Chipul meu era brăzdat de riduri și ochii umflați de plâns. Dar undeva adânc în sufletul meu s-a aprins o scânteie: nu puteam să mă las doborâtă.

Am început să ies la plimbare prin parc. La început timid, apoi din ce în ce mai des. Am cunoscut-o pe doamna Elena, o văduvă care venea zilnic să hrănească porumbeii.

— Știi ce mi-a spus soțul meu înainte să moară? Să nu mă las niciodată copleșită de singurătate. Sufletul are nevoie de oameni ca să trăiască.

Am început să merg la clubul pensionarilor din cartier. Acolo am descoperit că nu sunt singura care trece printr-un divorț la vârsta a treia. Am legat prietenii noi și am început să particip la ateliere de pictură și dansuri populare.

Încet-încet, am început să mă regăsesc. Am redecorat sufrageria, am aruncat vechiturile care îmi aminteau de trecut și mi-am cumpărat o rochie nouă — prima după mulți ani.

Când Doru s-a întors acasă pentru a discuta detaliile divorțului, m-a găsit schimbată.

— Ileana… nu te-am mai văzut așa niciodată.

— Poate că nici eu nu m-am văzut vreodată așa… i-am răspuns cu un zâmbet trist.

Divorțul s-a finalizat rapid. Copiii au suferit mult, dar au rămas aproape de mine. Au început să mă invite mai des la ei acasă și chiar m-au convins să merg cu ei într-o excursie la munte.

Într-o seară, stând singură pe balcon cu o cană de ceai fierbinte în mâini, m-am gândit la tot ce s-a întâmplat.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași dramă în tăcere? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne reconstruim viața după ce totul se năruie?

Poate că nu e niciodată prea târziu să ne redescoperim… Dar voi ce credeți? Ați putea lua viața de la capăt după o astfel de lovitură?