Pe marginea răbdării: Cum am ajuns să-mi dau copiii afară din casă

— Vlad, iar ai lăsat vasele nespălate! Irina, nu mai pot cu dezordinea asta! Am urlat din toți rărunchii, cu vocea tremurândă de nervi și oboseală. Era a treia oară săptămâna aceea când găseam chiuveta plină și hainele aruncate peste tot. M-am sprijinit de tocul ușii, simțind cum inima îmi bate nebunește. Vlad, băiatul meu de 27 de ani, stătea pe canapea cu telefonul în mână, iar Irina, fata mea de 24, răspundea absent la un email de serviciu. Amândoi locuiau încă cu mine, în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, deși aveau joburi stabile și prieteni cu care ieșeau aproape zilnic.

— Mamă, lasă că strâng eu mai târziu, a mormăit Vlad fără să ridice privirea.

— Nu mai târziu! Acum! Nu mai pot să trăiesc în haosul ăsta! am izbucnit eu, simțind cum lacrimile îmi urcă în ochi.

Irina s-a uitat la mine cu o privire vinovată, dar nu a zis nimic. În acea clipă am știut: răbdarea mea se terminase. După 32 de ani de muncă la spital ca asistentă medicală, după nopți nedormite și sacrificii făcute pentru ei, simțeam că nu mai am nimic de oferit. M-am pensionat luna trecută, dar am cerut și un concediu prelungit – aveam nevoie să respir, să fiu doar eu cu mine însămi.

În acea seară am stat singură la masa din bucătărie, cu o supă instant de tăiței în față. M-am uitat la plicul cu facturi și la lista de cumpărături. De când copiii mei deveniseră adulți, cheltuielile crescuseră, dar contribuția lor la casă era minimă. Plăteau uneori internetul sau aduceau pâine, dar restul era pe umerii mei. M-am întrebat dacă nu cumva i-am crescut prea protejați. Poate că dragostea mea a fost prea mult.

A doua zi dimineață le-am spus direct:

— Trebuie să vă mutați. Aveți două luni să vă găsiți ceva. Eu vreau să trăiesc pentru mine acum.

Vlad a izbucnit:

— Cum adică? Mamă, nu poți să ne dai afară! Nici nu știm cum e să stăm singuri!

Irina a început să plângă:

— Dar unde să mă duc? Chiriile sunt enorme! Nici nu știu dacă mă descurc singură…

Le-am explicat calm că îi iubesc, dar nu mai pot continua așa. Am văzut în ochii lor frica și furia. Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am auzit-o pe Irina plângând în camera ei și pe Vlad trântind ușa de la baie. M-am simțit ca cea mai rea mamă din lume.

În zilele următoare tensiunea a crescut. Vlad a început să caute anunțuri de chirii pe OLX și să se plângă prietenilor la telefon:

— Frate, mama vrea să ne dea afară! Zici că suntem niște străini…

Irina s-a retras în ea însăși, vorbind tot mai puțin cu mine. Odată am găsit-o stând pe podea în bucătărie, privind în gol.

— Mamă… dacă plec… dacă nu mă descurc? Dacă rămân fără bani?

Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe.

— O să te descurci. Și dacă nu, sunt aici. Dar trebuie să încercați.

Într-o seară m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stanciu, pe scara blocului.

— Ce faci, Marioara? Pari obosită…

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a privit lung și mi-a spus:

— Știi ce? Și eu am trecut prin asta cu băiatul meu. L-am ținut până la 30 de ani acasă și tot eu am suferit când a plecat. Dar acum suntem mai apropiați ca niciodată.

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am început să mă gândesc la viața mea înainte de copii: la serile când citeam poezii sau mergeam la teatru cu prietenele. La visurile mele uitate într-un sertar.

Vlad și-a găsit un apartament cu încă doi colegi de muncă în Militari. Irina a ales o garsonieră micuță în zona Tineretului. În ziua mutării lor am plâns toți trei. Vlad m-a strâns tare în brațe:

— Nu te supăra pe noi… Poate n-am știut să fim recunoscători.

Irina mi-a lăsat un bilet pe masă: „Te iubesc, mamă. Mulțumesc că m-ai forțat să cresc.”

Primele zile fără ei au fost cumplite. Casa era prea liniștită. Mâncam tot supă instant și mă uitam la pozele lor din copilărie. Dar încet-încet am început să mă bucur de libertate: am mers la film singură, am citit romane polițiste și am dormit până târziu.

După o lună m-au vizitat amândoi. Erau mai slabi și puțin cearcănați.

— Mamă… trăim pe ramen și apă! Dar ne descurcăm! Irina râdea printre lacrimi.

Am râs și eu cu ei pentru prima dată după mult timp.

Acum mă întreb: oare câte mame din România trec prin asta? Cât de greu e să-i lași să zboare? Și cât de mult trebuie să te sacrifici pentru fericirea lor?