Patru ore pe drum, între viață și moarte: Povestea lui Azor

— Nu pot să cred că o să-l omoare pe Azor! am strigat, trântind telefonul pe masa din bucătărie. Mâinile îmi tremurau, iar Irina mă privea cu ochii mari, plini de lacrimi. Era ora șapte dimineața și ploaia bătea în geamuri ca o amenințare.

— Vlad, trebuie să facem ceva! Nu pot să-l las pe Azor să moară singur, acolo, printre străini. Unchiul nostru l-a iubit ca pe un copil, șopti Irina, încercând să-și ascundă vocea tremurată.

Nu mai era timp de pierdut. Am aruncat câteva haine într-un rucsac, am luat cheile de la Logan și am pornit spre orașul unde Azor era internat la clinica veterinară. Patru ore de drum, patru ore în care fiecare minut părea o eternitate.

Pe bancheta din spate, Irina vorbea la telefon cu mătușa noastră, Mariana. — Nu puteți să-l țineți acolo până ajungem? Vă rugăm! Da, știm că e bătrân și bolnav, dar nu merită să moară așa…

Am simțit cum mă apasă vinovăția. După ce unchiul Doru murise acum două săptămâni, nimeni nu se mai ocupase de Azor. Vecinii se plângeau că latră noaptea, iar mătușa Mariana nu voia să-l ia acasă. „E prea bătrân, nu mai are rost”, spunea ea mereu. Dar pentru noi, Azor era parte din familie.

Drumul părea nesfârșit. Trecuserăm deja de Ploiești și norii se adunau tot mai negri. Irina plângea în tăcere, iar eu încercam să-mi stăpânesc furia. — De ce oamenii renunță atât de ușor la cei care nu se pot apăra? am întrebat-o.

— Pentru că e mai simplu să nu simți nimic decât să suferi, a răspuns ea încet.

Când am ajuns la clinică, asistenta ne-a întâmpinat cu o privire obosită. — Sunteți rudele domnului Doru? Câinele e în spate. Doctorul a zis că dacă nu vine nimeni azi…

Nu m-a lăsat să termin fraza. Am alergat spre boxa unde Azor stătea ghemuit pe o pătură veche. Ochii lui mari și triști s-au luminat când ne-a văzut. A încercat să se ridice, dar labele îi tremurau.

Irina s-a aplecat lângă el și l-a mângâiat pe cap. — Gata, bătrâne, am venit după tine. Nu te lăsăm aici.

Doctorul veterinar a intrat în încăpere cu un aer grav. — E bătrân și are probleme la rinichi. Nu știu cât va mai rezista…

— Nu contează! Vrem să-l luăm acasă. Să moară printre ai lui, nu aici! am spus hotărât.

A urmat o discuție lungă despre responsabilitate și suferință. Doctorul ne-a avertizat că Azor va avea nevoie de tratament și multă grijă. Mătușa Mariana a refuzat să contribuie cu bani pentru medicamente. — Voi sunteți tineri, vă descurcați!, a spus ea la telefon, fără urmă de regret.

Pe drum spre casă, Azor stătea între noi pe banchetă. Irina îi șoptea povești despre copilăria noastră la țară, când alergam toți trei prin grădină. Eu conduceam încet, cu inima strânsă de teamă că nu vom reuși să-i oferim ce are nevoie.

Acasă ne-au întâmpinat părinții cu fețe împietrite. — Ce-ați făcut? De ce l-ați adus aici? Nu avem bani nici pentru noi!, a izbucnit tata.

— E parte din familie! Nu puteam să-l lăsăm să moară singur!, i-am răspuns cu voce tremurată.

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri și lacrimi. Mama s-a retras în bucătărie, iar tata a ieșit afară să fumeze nervos. Doar Irina a rămas lângă mine și Azor.

— O să găsim o soluție. O să cerem ajutor pe Facebook sau la vecini. Nu-l lăsăm să sufere!, mi-a spus ea hotărât.

Zilele au trecut greu. Azor avea zile bune și zile rele. Uneori nu se putea ridica din pat, alteori ne privea cu ochi blânzi și ne lingea mâinile recunoscător. Am vândut câteva lucruri vechi ca să cumpărăm medicamentele recomandate de doctor.

Vecinii au început să vorbească pe la colțuri: „Ce rost are să ții un câine bolnav? Mai bine îl lăsau acolo…” Dar noi nu-i ascultam. Pentru noi, fiecare zi petrecută cu Azor era o victorie împotriva nepăsării.

Într-o seară liniștită de toamnă, Azor s-a stins în somn, acasă la noi, cu capul pe genunchii Irinei. Am plâns amândoi în tăcere, dar știam că făcusem tot ce era omenește posibil.

Acum mă întreb: câți dintre noi ar avea curajul să lupte pentru cei care nu pot vorbi? Cât valorează o viață atunci când toți ceilalți spun că nu mai merită?