Pata de pe obrazul meu și povara din sufletul lui Vlad

— Mamă, de ce mă privesc toți așa? De ce râd copiii de la școală de mine?

Vocea lui Vlad tremura, iar ochii îi erau plini de lacrimi. Era a treia oară săptămâna aceea când îl găseam ascuns sub biroul din camera lui, cu genunchii la piept și fața îngropată în palme. Pata vișinie de pe obrazul stâng, moștenită de la bunica mea, părea să ardă mai tare ca niciodată în lumina slabă a serii.

M-am așezat lângă el, încercând să-mi stăpânesc furia și neputința. Nu era prima dată când venea acasă cu obrajii roșii nu doar de la pată, ci și de la rușinea și durerea cuvintelor aruncate de colegi. „Vinete”, „Monstru”, „Pata”, îi spuneau. Învățătoarea, doamna Popescu, încercase să-i liniștească pe copii, dar răutatea se strecoară ușor printre bănci și șoapte.

— Vlad, tu știi că ești special, nu? Că pata asta nu te face mai puțin frumos sau mai puțin bun?

— Dar nu vreau să fiu special! Vreau să fiu ca ceilalți! Vreau să dispară!

Mi s-a rupt sufletul. Am simțit cum toată dragostea mea nu era de ajuns să-i aline durerea. Am stat acolo, în liniște, ținându-l în brațe, până când a adormit cu capul pe genunchii mei.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă, am privit fotografiile vechi cu Vlad bebeluș, cu zâmbetul lui larg și ochii luminoși. Atunci pata era doar o umbră rozalie pe pielea lui fină. Acum devenise motiv de suferință. Mi-am amintit cum mama îmi povestea despre bunica — cum ieșea rar din casă, cum își ascundea fața sub un batic gros chiar și vara. Nu voiam ca Vlad să trăiască aceeași rușine.

A doua zi dimineață, am intrat în baia mică și am scos trusa mea de machiaj. Cu mâna tremurândă, am început să-mi pictez pe obrazul stâng o pată cât mai asemănătoare cu a lui Vlad. M-am uitat în oglindă: eram altcineva. O parte din mine se temea de reacțiile celor din jur, dar alta era hotărâtă să-i arate fiului meu că nu e singur.

Când Vlad s-a trezit și m-a văzut, a rămas blocat.

— Mamă… ce-ai pățit?

— Nimic, puiule. Am vrut doar să știi că pata ta e frumoasă. Și dacă lumea are ceva de spus, să spună și despre mine.

A zâmbit timid și m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp, l-am simțit ușurat.

Am ieșit împreună la magazinul din colț. Privirile oamenilor au început să se lipească de fața mea ca niște ace reci. Doamna Ilinca, vecina de la trei, s-a uitat lung la mine și a șoptit ceva către soțul ei. Un copil a arătat spre noi și a râs. Vlad s-a uitat la mine speriat.

— Vezi? Așa mă simt eu în fiecare zi.

Am oftat adânc.

— Știu, dragul meu. Dar trebuie să le arătăm că nu ne pasă. Că suntem mai puternici decât vorbele lor.

În zilele următoare am continuat să port pata pictată pe față. La școală, doamna Popescu m-a chemat la o discuție.

— Doamnă Ionescu, nu vreau să vă supăr, dar copiii sunt deja destul de agitați… Poate ar fi mai bine să nu veniți la școală cu pata aceea desenată.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Doamnă Popescu, dacă nu învățăm copiii să accepte diferențele acum, când o vor face? Dacă nici dumneavoastră nu le sunteți exemplu… Cine?

A tăcut jenată. Am plecat cu inima grea, dar hotărâtă să nu cedez.

Acasă însă lucrurile s-au complicat. Soțul meu, Radu, nu era deloc încântat de gestul meu.

— Tu chiar vrei să devii ținta tuturor bârfei? Nu crezi că e destul că Vlad suferă? Acum râd și de tine! Ce rezolvi?

— Radu, nu pot sta cu mâinile în sân! Dacă eu nu-i arăt că e perfect așa cum e, cine o va face?

— Poate ar trebui să-l ducem la un doctor bun… Să vedem dacă nu se poate face ceva cu pata aia.

M-am înfuriat.

— Nu! Nu vreau să-i transmit că trebuie „reparat”! Vreau doar să fie acceptat!

Tensiunea dintre noi a crescut. Radu s-a retras tot mai mult în muncă, evitând discuțiile despre Vlad. Eu am rămas singură în lupta mea.

Într-o zi, după orele de școală, Vlad a venit acasă cu ochii strălucind.

— Mamă! Azi colega mea Ana mi-a spus că pata mea seamănă cu o inimioară! Și că îi place!

Am simțit cum mi se umple sufletul de speranță.

— Vezi? Sunt oameni care văd frumusețea acolo unde alții văd doar diferențe.

Cu timpul, câțiva copii au început să-l accepte pe Vlad. Unii chiar au venit într-o zi la școală cu pete desenate pe față — inițiativa Anei. Am plâns când am aflat.

Dar nu toți au fost atât de deschiși. La magazin sau pe stradă încă primeam priviri ciudate sau comentarii răutăcioase. Odată, o femeie mi-a spus:

— Vai de voi… Ce păcat că trebuie să trăiți așa!

Am ridicat capul și i-am răspuns:

— Păcat e doar că lumea nu poate vedea dincolo de aparențe.

Au trecut luni de zile până când Radu a început să înțeleagă gestul meu. Într-o seară l-am găsit privind o fotografie cu Vlad mic și m-a întrebat încet:

— Crezi că va fi bine?

— Dacă îl iubim și îl susținem… da. Va fi bine.

Astăzi încă port pata pictată uneori — mai ales când știu că Vlad are nevoie de curaj sau când simt că lumea are nevoie de o lecție despre acceptare. Am învățat că dragostea nu poate șterge răutatea oamenilor, dar poate construi un scut invizibil în jurul celor dragi.

Mă întreb adesea: dacă fiecare dintre noi ar purta măcar o zi pe chip semnul vulnerabilității celuilalt, oare am mai judeca atât de ușor? Oare am putea învăța să iubim diferențele care ne fac unici?