Părul mamei mele, oglinda sufletului nostru

— Tata, nu-i prea strânsă coada? am întrebat, privind cum mâinile lui mari și bătătorite încercau să prindă elasticul în jurul părului mamei. Era a treia oară când încerca și deja simțeam cum răbdarea lui se subțiază ca firul de ață. Mama stătea pe scaunul cu rotile, cu ochii închiși, încercând să-și ascundă lacrimile.

— Nu-i nimic, Ion, lasă așa, a șoptit ea, dar vocea îi tremura.

Era o dimineață de iarnă, cu zăpadă murdară pe trotuar și miros de cafea arsă în bucătărie. Cu doar două luni înainte, mama căzuse pe scări la serviciu și medicii ne-au spus că nu va mai merge niciodată. Avea 47 de ani și toată viața ei fusese o alergare continuă: între jobul de la școală, piață, casă și noi, copiii. Acum, totul se oprise.

Tata nu fusese niciodată omul gesturilor tandre. Crescut la țară, cu palma grea și vorba scurtă, el era cel care repara robinetul sau aducea lemnele. Dar într-o zi, când am venit acasă de la liceu, l-am găsit pe tata în fața oglinzii din baie, cu peria mamei în mână. Repeta mișcările pe propriul păr scurt, încercând să-și dea seama cum să facă o coadă decentă. L-am privit din prag fără să spun nimic. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.

— Nu pot s-o las așa… Nu pot s-o las să se simtă urâtă sau neputincioasă, mi-a spus el fără să se întoarcă spre mine.

În fiecare dimineață, tata îi pieptăna părul mamei. La început era stângaci: îi trăgea firele, îi prindea urechile sau îi lăsa șuvițe rebele. Mama plângea uneori după ce ieșeam din cameră. Eu mă enervam pe tata: „De ce nu o lași să meargă la coafor? De ce nu chemi pe cineva?” Dar el nu voia. Era încăpățânat. Voia să fie el cel care are grijă de ea.

Într-o seară, după ce am terminat temele, am auzit-o pe sora mea mai mică, Ana, certându-se cu tata:

— Nu vezi că o doare? Las-o să-și facă singură cum poate!

— Ana, dacă ar putea, ar face! Dar nu poate! a răspuns tata cu voce groasă.

Mama l-a privit atunci lung și i-a spus încet:

— Ion, nu trebuie să faci totul singur. Lasă-ne să te ajutăm.

Dar tata nu voia ajutor. Era modul lui de a-și cere iertare pentru toate momentele când fusese prea aspru sau absent. Era modul lui de a-și arăta dragostea.

Au trecut luni. Tata a devenit tot mai priceput: îi făcea mamei codițe împletite sau cocuri simple. Uneori râdeam toți trei de rezultatul final; alteori mama plângea în tăcere după ce plecam la școală. Prietenele ei au început să o viziteze mai rar. Unii vecini șușoteau pe la colțuri: „Săraca Elena… uite ce-a ajuns.”

Eu mă simțeam rușinată când colegii mă întrebau de ce mama nu mai vine la serbări sau de ce tata arată mereu obosit. Am început să lipsesc de acasă tot mai des. Îmi găseam refugiu la bibliotecă sau la prietena mea Roxana.

Într-o zi, am venit acasă și am găsit-o pe mama privind pe geam. Părul îi era prins într-o coadă perfect dreaptă.

— Tata a stat azi o oră întreagă până i-a ieșit așa cum voiam eu, mi-a spus ea zâmbind trist.

Am simțit un nod în gât. M-am așezat lângă ea și am întrebat-o:

— Îți e greu?

— Cel mai greu e să-i văd pe voi suferind pentru mine. Să-l văd pe tata cum încearcă să fie alt om.

În acea seară am stat toți patru la masă pentru prima dată după mult timp. Tata a povestit cum a văzut un tutorial pe internet despre împletituri franțuzești și cum vrea să încerce și el.

— S-ar putea să-ți smulg jumătate din păr până-mi iese! a glumit el.

Am râs toți, iar pentru o clipă am simțit că suntem din nou o familie normală.

Dar conflictele nu au dispărut. Sora mea refuza să accepte situația; eu mă simțeam vinovată că nu pot face mai mult; tata era tot mai obosit; mama tot mai tristă.

Într-o noapte am auzit-o plângând în baie. Am intrat fără să bat și am găsit-o cu capul sprijinit de chiuvetă.

— Nu vreau să fiu o povară… Nu vreau ca Ion să-și piardă viața având grijă de mine…

Am îmbrățișat-o strâns și i-am promis că vom trece împreună peste toate.

Au trecut doi ani de atunci. Tata încă îi aranjează părul mamei în fiecare dimineață. Uneori îi iese perfect; alteori nu. Dar mama zâmbește mereu când îl vede străduindu-se.

Am învățat că dragostea adevărată nu e despre cuvinte mari sau gesturi spectaculoase. E despre răbdare, despre sacrificiu și despre a fi acolo chiar și atunci când doare.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ar avea curajul să rămână lângă cel drag când totul se prăbușește? Câți am ști să iubim cu adevărat atunci când viața ne pune la încercare?