Păcatele frigiderului: Povestea unei familii sub același acoperiș

— Nu-mi vine să cred! Chiar vrei să împărțim rafturile din frigider ca la cămin? a izbucnit doamna Monika, cu vocea ridicată, în timp ce eu încercam să-mi stăpânesc tremurul mâinilor.

Era sâmbătă dimineață, iar bucătăria mirosea a cafea și a nervi întinși la maximum. Fetița noastră, Ilinca, se juca pe covor cu un cub roșu, neatinsă de furtuna care se pregătea să izbucnească. Soțul meu, Radu, stătea între noi ca un arbitru obosit, cu ochii în pământ.

— Nu e vorba de răutate, am spus eu încet. Pur și simplu… e greu să găsesc ceva în frigider. Mereu dispar lucruri. Ieri am căutat iaurtul Ilincăi și nu l-am mai găsit.

— Poate l-ai uitat la magazin! a replicat soacra, cu un zâmbet tăios. Sau poate l-ai mâncat și nu-ți mai amintești. Eu nu umblu la lucrurile altora.

M-am simțit mică, rușinată și furioasă în același timp. De patru ani locuiam cu ea, pentru că nu ne permiteam să ne mutăm singuri. Salariul lui Radu abia ajungea pentru facturi și mâncare. Eu eram bibliotecară, dar după naștere nu m-am mai întors la muncă. Cine să stea cu Ilinca? Grădinița era prea scumpă, iar bunica… bunica avea alte priorități.

— Nu vreau să ne certăm, am spus încercând să-mi păstrez calmul. Doar cred că ar fi mai simplu pentru toți dacă fiecare ar avea spațiul lui.

— Așa ceva n-am văzut nici când eram studentă la Iași! a continuat Monika, ridicând tonul. Atunci împărțeam totul cu fetele din cameră. Acum, în casa mea, să-mi spui tu unde să pun borcanul cu dulceață?

Radu a încercat să intervină:

— Hai, mamă, nu e mare lucru. Poate chiar ar fi mai organizat…

— Tu taci! a tăiat-o scurt Monika. Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar nu uita cine v-a primit aici când n-aveați unde merge!

Mi-au dat lacrimile. Nu era prima dată când îmi amintea că suntem tolerați sub acoperișul ei. De fiecare dată când apărea o problemă — fie că era vorba de facturi, de curățenie sau de educația Ilincăi — soacra mea avea grijă să ne reamintească cine e stăpâna casei.

Am ieșit pe balcon cu o cană de ceai rece în mână și m-am uitat la blocurile gri din jur. M-am gândit la părinții mei din Botoșani, care abia se descurcau cu pensia lor și nu mă puteau ajuta mai mult decât cu un borcan de zacuscă sau o pungă de cartofi trimiși cu trenul.

În seara aceea, Radu a venit lângă mine și mi-a spus încet:

— Știu că nu e ușor. Dar ce putem face? Nici eu nu mai suport tensiunea asta…

— Poate ar trebui să plec eu cu Ilinca la ai mei o vreme, am spus fără să-l privesc.

— Și ce rezolvi? Tot aici va trebui să te întorci. N-avem bani de chirie și nici tu nu poți lucra full-time…

Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia strâmți. M-am gândit la toate visele pe care le aveam când eram studentă: voiam să călătoresc, să am casa mea, să fiu independentă. Acum mă certam pentru un raft în frigider.

A doua zi dimineață am găsit pe masa din bucătărie un bilet scris cu pixul:

„Dacă tot vrei ordine, fă-ți tu lista cu rafturi și vezi dacă te ajută la ceva. Eu nu particip la prostii din astea!”

Am oftat și am început să împart mental spațiul: un raft pentru noi trei, unul pentru Monika. Dar știam că nu va funcționa. În casa asta nimic nu era doar al nostru.

Seara, când Ilinca a început să plângă după lapte și n-am găsit cutia nicăieri, am cedat:

— Monika, ai văzut laptele?

— Nu știu nimic! Poate l-ai băut tu!

Radu a trântit ușa și a ieșit pe scara blocului. Eu am rămas singură cu Ilinca în brațe și cu un gol imens în suflet.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă poate cer prea mult. Dacă ar trebui să fiu mai recunoscătoare că avem un acoperiș deasupra capului.

A doua zi am mers la bibliotecă să-mi văd fostele colege. Am stat de vorbă cu doamna Viorica despre vremurile bune, despre salarii mici și vise mari.

— Draga mea, mi-a spus ea la final, familia e cel mai greu examen. Dar uneori trebuie să-ți aperi liniștea cu orice preț.

M-am întors acasă hotărâtă să încerc din nou dialogul. Am găsit-o pe Monika în bucătărie, curățând cartofi.

— Putem vorbi?

— Dacă iar e vorba de frigider, mai bine lasă-mă în pace!

— Nu e doar despre frigider… E despre noi toți. Despre cum trăim împreună fără să ne rănim zilnic.

A oftat adânc și pentru prima dată am văzut-o obosită, vulnerabilă.

— Știi ce? Și mie mi-e greu. Nu mi-am imaginat niciodată că băiatul meu va sta cu nevasta și copilul sub același acoperiș până la bătrânețe…

Am tăcut amândouă o vreme. Apoi am început să povestim despre vremurile când era tânără și visa la altceva pentru familia ei.

Nu s-a rezolvat nimic peste noapte. Rafturile au rămas tot ale tuturor și nimeni nu mai vorbește despre ele. Dar parcă ne privim altfel acum — cu mai puțină ură și mai multă oboseală.

Uneori mă întreb: oare câte familii din România trăiesc așa? Împărțind frigiderul, spațiul și frustrările? Și cât putem duce până când unul dintre noi cedează?