Osvetă în farfurie: Cum i-am arătat soacrei mele că nu sunt de călcat în picioare

— Nu vezi că nici măcar ciorba asta nu e bună? Ai pus prea multă sare, ca de obicei! Mariana, soacra mea, trântește lingura pe masă și mă privește cu ochii ei reci, ca două ace. Mă simt mică, invizibilă, de parcă nici nu aș exista. Mă uit la soțul meu, Radu, dar el își coboară privirea în farfurie și tace. Copiii mei, Ilinca și Vlad, se uită speriați la mine, așteptând să văd dacă voi izbucni sau voi înghiți din nou umilința.

Așa a fost mereu. De când m-am măritat cu Radu și am venit să locuim cu părinții lui, Mariana a găsit mereu motive să mă critice: ba că nu gătesc ca ea, ba că nu știu să cresc copiii, ba că nu sunt destul de gospodină. În fiecare zi, o nouă rană, o nouă palmă peste suflet. Am încercat să-i câștig respectul: i-am făcut prăjiturile preferate, am spălat rufele tuturor, am stat nopți întregi cu copiii bolnavi fără să cer ajutor. Dar nimic nu era suficient.

Într-o seară de toamnă, după ce am strâns masa și am rămas singură în bucătărie, am simțit cum ceva se rupe în mine. Am plâns în șoaptă, să nu mă audă nimeni. M-am întrebat: cât o să mai rezist? De ce trebuie să accept să fiu călcată în picioare? Nu merit și eu un strop de respect?

A doua zi dimineață, Mariana a intrat val-vârtej în bucătărie. — Să nu uiți să calci cămășile lui Radu! Și vezi că ai uitat să ștergi praful din sufragerie! Am simțit cum mi se strânge stomacul. — O să fac tot ce trebuie, i-am răspuns calm, dar vocea mea tremura.

În ziua aceea m-am dus la serviciu cu ochii umflați de plâns. Lucrez ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Colega mea, Lidia, m-a tras deoparte: — Ce ai pățit? Iar te-a necăjit Mariana? Am dat din cap și am oftat. — Nu mai pot, Lidia. Simt că mă sufoc.

— Știi ce cred eu? Că trebuie să-i arăți că nu ești sluga ei! Fii isteață. Fă ceva ce n-o să uite niciodată!

Cuvintele Lidiei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă și am văzut-o pe Mariana așezată pe fotoliu, dând indicații tuturor ca o regină pe tronul ei, am simțit o furie mocnită care mi-a dat curaj. Am decis: o să-i răspund cu aceeași monedă, dar nu oricum. O să-i arăt cine sunt eu cu adevărat.

A doua zi era ziua ei de naștere. În fiecare an îi făceam tortul preferat și îi cumpăram flori. Anul acesta aveam alt plan. Am gătit o masă ca la carte: sarmale, friptură, salată boeuf, cozonac — tot ce-i place ei. Am aranjat masa frumos și am chemat toată familia: cumnata mea Ioana cu soțul ei, socrul meu Petre și câțiva vecini apropiați.

Când toți s-au așezat la masă și au început să laude mâncarea, Mariana a început să-și dea ochii peste cap: — Da’ ce noroc pe capul nostru că avem o noră care știe să gătească! A zis-o ironic, dar toți au râs politicos.

Atunci m-am ridicat în picioare și am spus tare:
— Vreau să spun ceva! Toată lumea s-a oprit din mâncat.
— Mariana, știu că nu te-am mulțumit niciodată cu nimic. Știu că mereu găsești ceva de criticat la mine. Dar astăzi vreau să-ți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat: răbdarea de a suporta nedreptatea, puterea de a merge mai departe când toți mă cred slabă și curajul de a-mi apăra demnitatea.

Am simțit cum fața mi se înroșește și inima îmi bate nebunește.
— De azi înainte nu voi mai accepta să fiu tratată ca o slugă în propria casă. Dacă cineva are ceva de spus despre mine sau despre felul în care îmi cresc copiii sau îmi iubesc soțul, îl rog să mi-o spună direct. Eu nu mai tac!

A fost o tăcere grea ca plumbul. Mariana s-a ridicat brusc de la masă:
— Cum îți permiți? În casa mea?!

— E casa noastră, Mariana! Și eu am dreptul la respect!

Socru-meu a tușit jenat. Ioana s-a uitat la mine cu ochii mari. Radu părea că vrea să dispară sub masă.

Am continuat:
— Dacă nu poți accepta asta, atunci va trebui să ne gândim serios dacă mai putem locui împreună!

Mariana a ieșit trântind ușa. Restul serii s-a scurs într-o liniște apăsătoare.

În zilele următoare a fost rece cu mine, dar nu m-a mai jignit niciodată în fața celorlalți. Radu a început să mă ajute mai mult prin casă. Copiii au venit la mine și m-au îmbrățișat: — Mami, ești cea mai curajoasă!

Nu știu dacă am câștigat războiul sau doar o bătălie. Dar știu sigur că nu mai sunt aceeași femeie care plângea pe ascuns în bucătărie.

Oare câte femei ca mine mai tac din gură de frica vorbelor grele? Câte dintre noi uităm că merităm respect chiar și atunci când toți se așteaptă să tăcem?