Osvetă în farfurie: Cum i-am arătat soacrei mele că nu sunt de călcat în picioare

— Nu știu ce ai pus în sarmalele astea, dar sigur nu sunt ca ale mele, a spus Mariana, soacra mea, cu voce tare, în timp ce toată familia era adunată la masă. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și mâinile îmi tremură pe sub masă. Era a treia oară luna asta când găteam pentru toți și, ca de obicei, nimic nu era pe placul ei.

Mihai, soțul meu, s-a uitat scurt la mine, dar nu a zis nimic. Niciodată nu zicea nimic. Copiii au tăcut și ei, simțind tensiunea din aer. Am zâmbit forțat și am continuat să servesc, deși în mine clocotea furia. Mariana a continuat să vorbească despre cât de greu îi era ei când era tânără și cum ea știa să țină casa, nu ca „fetele din ziua de azi”.

Așa era mereu: orice făceam era greșit. Dacă spălam geamurile, le spălam prost. Dacă găteam, mâncarea era fadă. Dacă mă ocupam de copii, eram prea permisivă. Ani la rând am înghițit fiecare ironie, fiecare privire tăioasă, fiecare comparație cu fosta iubită a lui Mihai sau cu vecina care „știe să fie gospodină”.

Într-o seară, după ce copiii au adormit și Mihai se uita la televizor, am izbucnit:
— De ce nu spui niciodată nimic când mama ta mă jignește?
El a ridicat din umeri:
— E bătrână, așa e ea… Nu te mai consuma.
— Dar eu nu mai pot! Nu vezi că mă calcă în picioare?
— Las-o să vorbească, nu-i da importanță.

Am simțit că mă sufoc. Nu mai eram eu. Eram doar o umbră care încerca să nu deranjeze pe nimeni. În noaptea aceea am plâns până târziu și am decis că trebuie să fac ceva. Nu doar pentru mine, ci pentru toate femeile care tac și înghit.

A doua zi am început să pun la cale planul meu. Urma aniversarea Marianei și știam că va veni toată familia: cumnata mea, Ilinca, care mereu îi ținea partea soacrei; socrul meu, Ion; și câțiva veri care abia așteptau un motiv de bârfă.

Am petrecut două zile în bucătărie. Am gătit tot ce știam că îi place Marianei: ciorbă de burtă, friptură la cuptor cu cartofi aurii, prăjitură cu vișine după rețeta ei veche. Am pus masa ca la carte, cu fața de masă brodată pe care o primisem de la mama mea și pe care Mariana o criticase odată că „nu e destul de fină”.

Când au venit invitații, am întâmpinat-o pe Mariana cu un zâmbet larg:
— La mulți ani! Sper să-ți placă totul azi.
Ea m-a privit suspicioasă:
— Să vedem… Să nu fie ca data trecută.

Masa a decurs ca de obicei: Mariana comenta la fiecare fel de mâncare, Ilinca râdea complice, iar Mihai încerca să schimbe subiectul. La desert însă, am scos prăjitura și am spus:
— Am făcut-o exact după rețeta ta. Poate ne spui secretul tău, să iasă mereu perfect.
Mariana a gustat și a făcut o grimasă:
— Nu e ca a mea… Parcă lipsește ceva.

Atunci am zâmbit larg și am spus:
— Da, lipsește răutatea.
Toată lumea a amuțit. Ilinca a scăpat furculița din mână. Socrul meu s-a uitat la mine cu ochii mari. Mihai s-a înecat cu cafeaua.

Mariana s-a ridicat brusc:
— Cum îți permiți?
— Cum îmi permit? După ani în care m-ați făcut să mă simt mică și neînsemnată? După ce mi-ați spus că nu sunt bună de nimic? Azi îmi permit să vă spun că m-am săturat! Că merit respect! Că nu mai tac!

A urmat o liniște apăsătoare. Am simțit cum mi se eliberează sufletul. Pentru prima dată în viață, Mariana nu a avut replică. A plecat devreme de la masă, iar ceilalți au început încet-încet să vorbească despre altceva.

În zilele următoare, Mariana nu m-a sunat deloc. Mihai era supărat:
— De ce ai făcut asta? Acum ești tu cea rea!
— Nu-mi pasă! Prefer să fiu rea decât să fiu călcată în picioare!

Au trecut luni până când relația cu soacra mea s-a mai relaxat puțin. Nu m-a mai criticat niciodată direct. Poate că m-a urât mai mult, dar eu m-am simțit liberă. Am început să ies mai des cu prietenele mele, să râd din nou, să mă bucur de copiii mei fără teama că cineva mă judecă la fiecare pas.

Știu că multe femei trăiesc același coșmar: o soacră care le face viața amară și un soț care tace. Dar uneori trebuie să-ți găsești vocea și curajul să spui „Ajunge!”.

Oare câte dintre noi mai avem curajul să ne apărăm demnitatea? Câte femei mai tac din rușine sau frică? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?