Oprește-te, Ana! – Povestea unei nurori în lupta cu prejudecățile familiei

— Ieși afară din casa mea! Nu te mai vreau aici!
Vocea Elenei răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu fotografii vechi și mileuri îngălbenite. Țineam în brațe pe Victor, băiețelul meu de doar șase luni, care plângea speriat de țipetele bunicii lui. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și ceilalți.
— Elena, te rog… Nu e vina mea că Mihai a ales să fie cu mine. Încerc doar să fac parte din familia voastră, am șoptit, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

Elena s-a apropiat de mine cu ochii plini de lacrimi și furie. — Nu ești de-a noastră! Ai venit aici și l-ai schimbat pe Mihai. De când ai apărut tu, nimic nu mai e la fel! Ai stricat totul!

Mihai stătea neputincios lângă ușă, cu pumnii strânși și privirea în pământ. Îl iubeam, dar nu putea niciodată să-i țină piept mamei lui. Întotdeauna alegea tăcerea, iar eu rămâneam singură în fața furtunii.

Am ieșit din casă cu Victor în brațe, fără să știu unde voi merge. Era iarnă, iar zăpada scârțâia sub pașii mei. M-am oprit pe banca din fața blocului și am izbucnit în plâns. Nu aveam pe nimeni în orașul acesta; părinții mei muriseră cu ani în urmă, iar prietenii mei erau departe. Singura mea familie era Mihai și fiul nostru.

În acea noapte am dormit la o vecină, tanti Maria, care m-a primit fără întrebări. M-a ținut în brațe ca pe propriul copil și mi-a spus: — Draga mea, uneori sângele nu e totul. Oamenii se pot schimba, dar nu toți vor să o facă.

A doua zi dimineață, Mihai a venit la mine. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.
— Ana, îmi pare rău… Mama… nu știu ce să fac. Nu pot să te las așa.
— Mihai, trebuie să alegi: ori suntem o familie noi trei, ori rămâi copilul mamei tale toată viața.

A tăcut mult timp. În cele din urmă a spus: — Îți promit că voi găsi o soluție.

Au trecut săptămâni în care am stat despărțiți. Mihai venea să-l vadă pe Victor, dar nu avea curajul să se mute cu noi. Elena îi spunea mereu că dacă pleacă după mine, nu mai are ce căuta acasă. Era prins între două lumi: iubirea pentru mine și loialitatea față de mama lui.

Într-o zi, când Victor avea deja un an, Mihai a venit hotărât:
— Ana, am găsit un apartament mic. Nu e mult, dar e al nostru. Vreau să fim o familie.

Am plâns de fericire și de teamă. Știam că Elena nu va renunța ușor la controlul asupra fiului ei.

Primele luni au fost grele. Eram singuri, cu bani puțini și multe griji. Victor se îmbolnăvea des, iar eu nu aveam pe cine să chem să mă ajute. Mihai muncea mult și venea acasă epuizat. Uneori ne certam din nimicuri; oboseala și stresul ne făceau să uităm de ce ne-am ales unul pe altul.

Într-o seară, când Victor avea febră mare și nu reușeam să-l liniștesc, am sunat-o pe Elena. Am tremurat când i-am auzit vocea:
— Ce vrei?
— Te rog… Victor e bolnav și nu știu ce să fac…
A tăcut câteva secunde lungi, apoi a spus rece:
— Sună la doctor. Eu nu pot veni.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Pentru prima dată am urât-o sincer pe femeia care mi-a dat afară din casă.

Timpul a trecut. Victor a crescut fără bunica lui maternă sau paternă aproape. La grădiniță întreba mereu de ce ceilalți copii au bunici care îi iau acasă sau le aduc prăjituri.

Într-o zi, după patru ani de la acea noapte fatidică, am primit un telefon de la Elena:
— Ana… poți veni până la mine? Trebuie să vorbim.
Vocea ei era slabă și tremurată.

Am mers cu inima strânsă. M-a întâmpinat în halat, palidă și slăbită.
— Am cancer… Nu mai am mult de trăit.
Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să spun.
— Ana… vreau să-mi ceri iertare pentru tot ce ți-am făcut. Dumnezeu m-a pedepsit destul… Am pierdut tot ce aveam mai drag: familia mea.

Am izbucnit în plâns amândouă. Pentru prima dată m-a luat în brațe și m-a strâns tare.
— Iartă-mă… Spune-i lui Victor că bunica lui l-a iubit mereu, chiar dacă n-a știut cum s-o arate…

Am ieșit din apartament cu sufletul sfâșiat între milă și furie. Oare chiar trebuie să iertăm orice? Oare dragostea poate vindeca răni atât de adânci?

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să plec mai devreme sau dacă Mihai ar fi fost mai puternic, am fi suferit mai puțin? Sau poate fiecare familie are demonii ei și trebuie doar să găsim puterea de a merge mai departe? Ce credeți voi – putem ierta orice pentru liniștea sufletului nostru?