Oaspeți nepoftiți: Lupta mea pentru liniștea casei mele

— Ivana, deschide! Suntem noi, tanti Lenuța și unchiu’ Gică! Am adus plăcinte!
M-am uitat la ceas: era abia opt dimineața, într-o sâmbătă în care visam să dorm până târziu. Mi-am tras halatul pe mine, cu ochii încă lipiți de somn, și am deschis ușa. În prag, tanti Lenuța zâmbea larg, cu o tavă de plăcinte aburinde, iar unchiu’ Gică deja își scutura noroiul de pe pantofi pe preșul meu nou.
— Vai, Ivana, ce bine miroase la tine! Ai făcut cafea?
Nici nu apucasem să răspund că deja se instalaseră în sufragerie, răscolind pernele și aprinzând televizorul. M-am simțit din nou invadată, ca de fiecare dată când rudele mele apăreau fără să anunțe, ca și cum casa mea ar fi fost o gară deschisă tuturor.

Nu era prima oară. De când mă știu, familia mea a avut impresia că ușa mea e mereu deschisă. La început, când m-am mutat singură, mi s-a părut drăguț. Mă simțeam iubită, importantă. Dar cu timpul, vizitele acestea neanunțate au devenit tot mai dese și mai sufocante. Nu conta dacă aveam o zi proastă, dacă eram bolnavă sau dacă pur și simplu voiam să stau singură. Ei veneau oricum, cu glume, cu mâncare sau cu problemele lor.

Într-o duminică, când încercam să termin un proiect important pentru serviciu, a sunat din nou soneria. Era verișoara mea, Mirela, cu cei doi copii ai ei hiperactivi. Fără să întrebe dacă am timp sau chef de musafiri, s-au instalat direct în bucătărie.
— Ivana, ai ceva de ronțăit? Copiii n-au mâncat nimic pe drum.
Am simțit cum mă apucă nervii. M-am dus la baie și m-am privit în oglindă. Ochii îmi erau roșii de oboseală. M-am întrebat: „De ce nu pot să spun NU?”

După ce au plecat, am găsit bucătăria vraiște și canapeaua pătată cu suc. Am izbucnit în plâns. Nu era vorba doar despre dezordine sau despre timpul pierdut. Era vorba despre lipsa de respect pentru spațiul meu, pentru nevoile mele.

Am încercat să vorbesc cu mama despre asta.
— Mamă, nu mai pot. Toată lumea vine la mine ca la hotel.
Ea a oftat și mi-a spus:
— Ivana, așa e familia la noi. Dacă nu-i primești, se supără. Știi cum e mătușa ta…
— Dar eu? Eu nu contez?
Mama a tăcut. Am simțit că nu mă înțelege.

Într-o zi, după o altă vizită-surpriză a unchiului Doru (care a venit să-și repare mașina în fața blocului și a stat la mine până seara), am decis că trebuie să fac ceva. Mi-am cumpărat un mic semn pe care scria „Vă rugăm sunați înainte de a vizita”. L-am pus pe ușă.

Prima care l-a văzut a fost bunica.
— Ce-i asta, Ivana? Nu mai suntem bineveniți?
— Ba da, bunico, dar vreau să știu când veniți. Poate nu sunt acasă sau poate am nevoie de liniște.
Bunica s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

Zilele următoare au fost reci. Nimeni nu m-a mai sunat sau vizitat. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. În sfârșit aveam liniște, dar tăcerea familiei mă apăsa ca o povară.

După două săptămâni, m-a sunat mama:
— Ivana, ai supărat pe toată lumea. Zic că te-ai schimbat de când ai serviciu bun și apartament frumos.
— Mamă, nu e vorba de asta! Am nevoie de spațiu… De respect!
— Familia e familie. Nu poți schimba asta.

Am început să mă întreb dacă nu cumva sunt eu prea egoistă. Dar apoi mi-am amintit toate momentele în care am renunțat la mine pentru alții: când am anulat întâlniri cu prietenii pentru că veneau rudele; când am stat trează până târziu ca să fac curat după musafiri; când am ascuns lacrimile ca să nu par nerecunoscătoare.

Într-o seară, am primit un mesaj de la verișoara Mirela:
„Îmi pare rău dacă te-am deranjat. N-am știut că te supără vizitele noastre.”
Am plâns citind mesajul. Nu voiam să rănesc pe nimeni. Voiam doar să fiu respectată.

Am invitat-o la o cafea, doar pe ea. I-am spus tot ce simt:
— Mirela, te rog să mă înțelegi. Nu vreau să mă izolez de familie, dar am nevoie să știu când veniți. Am nevoie de timp pentru mine.
Ea m-a privit lung:
— Știi… nici mie nu-mi place când vine soacra mea fără să anunțe. Dar n-am avut curaj să-i spun niciodată.
Am râs amândouă printre lacrimi.

Cu timpul, familia a început să mă sune înainte să vină. Nu toți au înțeles din prima; unii încă mă bârfesc la mesele mari că „m-am făcut domnișoară de oraș”. Dar am câștigat ceva ce nu avusesem niciodată: liniște și respect pentru spațiul meu.

Uneori mă întreb: Oare e greșit să-ți dorești limite chiar și față de cei dragi? Oare câți dintre noi trăim cu frica de a spune „nu” familiei? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?