Oaspete printre umbre: Când o vizită de familie devine coșmar

— Nu pot să cred că ai adus iarăși prăjituri din magazin, Mara! Ți-am spus că la noi în casă nu intră decât ce facem cu mâna noastră!
Vocea Ioanei răsuna strident în holul îngust, printre sacii de haine aruncați la întâmplare și cutiile de jucării sparte. Îmi țineam cutia cu amandine aproape de piept, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Nu era prima dată când veneam la ei, dar niciodată nu fusese atât de rău.

— Ioana, lasă fata în pace, că nu suntem la concurs de cofetari! — interveni unchiul Radu, încercând să detensioneze atmosfera. Dar Ioana deja se îndepărta spre bucătărie, bombănind ceva despre „lipsa de respect” și „cum nu se mai țin tradițiile”.

Am pășit cu grijă peste o pătură mototolită și am intrat în sufragerie. Pe canapea, verișorul meu Vlad stătea cu ochii în telefon, ignorând complet haosul din jur. Pe masă, farfurii nespălate de la micul dejun și o scrumieră plină. Mirosea a ciorbă reîncălzită și a praf. M-am așezat stingheră pe un colț de scaun, încercând să nu ating nimic.

— Mara, vino să mă ajuți la bucătărie! — strigă Ioana din spate.

Am lăsat cutia pe masă și am intrat după ea. În bucătărie era cald și aburii de la oala cu sarmale se amestecau cu mirosul de detergent ieftin. Ioana tăia morcovi cu gesturi nervoase.

— De ce nu ai sunat înainte să vii? — mă întreabă brusc, fără să mă privească.

— Păi… m-ai invitat tu săptămâna trecută…

— Da, dar nu știam că chiar o să vii. La noi nu e niciodată ordine, Vlad nu mă ajută cu nimic, iar Radu… — vocea i se frânse pentru o clipă. — Nu mai pot, Mara. Toată lumea are pretenții, dar nimeni nu vede cât trag eu aici.

M-am apropiat instinctiv și am pus mâna pe umărul ei. S-a tras înapoi ca arsă.

— Nu vreau milă! Vreau doar să nu mă judece nimeni!

Am rămas cu mâna în aer, simțindu-mă vinovată că am observat dezordinea, că am adus prăjituri din magazin, că existam acolo ca un martor incomod al haosului lor.

— Ioana, nu te judec… doar că… poate ar trebui să ceri ajutorul dacă simți că nu mai poți singură…

— Ajutor? Și ce să zică lumea? Că nu sunt în stare să-mi țin casa? Că sunt o ratată? — ochii i se umpluseră de lacrimi pe care le ștergea furioasă cu dosul palmei. — Tu ai tot timpul casa lună, tu ai timp de yoga și de citit… Eu n-am timp nici să respir!

M-am simțit mică și inutilă. În mintea mea, ordinea era o formă de respect față de sine și față de ceilalți. Dar pentru Ioana era un lux imposibil.

Din sufragerie se auzi un zgomot puternic: Vlad trântise telefonul pe masă și plecase afară fără să spună nimic. Unchiul Radu s-a apropiat încet de ușa bucătăriei.

— Fetele mele, hai să nu ne certăm azi… Mara, stai liniștită, fiecare cu ale lui… Ioana e obosită, are serviciu greu…

Ioana îl privi cu dispreț:

— Da, tu ești mereu calm, că tu nu faci nimic! Eu le fac pe toate!

Radu oftă și ieși fără un cuvânt. Am rămas singure, două femei din aceeași familie, despărțite de așteptări și neputințe.

— Mara… — vocea Ioanei era stinsă acum — …tu crezi că eu n-aș vrea să fie altfel? Dar când ai un copil care nu te ascultă și un bărbat care doar promite că va schimba ceva… te sufoci. Și atunci lași totul baltă.

Am vrut să spun ceva, dar m-am oprit. Ce drept aveam eu să dau sfaturi? Eu care trăiam singură într-o garsonieră ordonată, fără copii sau soț?

La masă s-a așternut o liniște apăsătoare. Vlad mânca absent, Radu încerca să facă glume proaste, iar Ioana privea în gol. Am încercat să aduc vorba despre altceva:

— Ați auzit că s-a deschis un parc nou lângă lac? Poate mergem împreună weekendul viitor…

— N-avem timp de plimbări — a tăiat-o Vlad scurt. — Eu am antrenamente, mama are serviciu sâmbătă…

Ioana s-a ridicat brusc:

— Mara, hai să-ți arăt camera lui Vlad… poate-l convingi tu să-și facă ordine!

Camera era un adevărat câmp de luptă: haine murdare pe jos, manuale rupte, resturi de chipsuri sub pat. Vlad a dat ochii peste cap:

— Nu-mi pasă! E camera mea! Dacă nu vă convine, ieșiți!

Ioana a început să strângă nervos hainele:

— Vezi ce fac pentru tine? Nici măcar atât nu poți face singur!

M-am retras încet spre ușă, simțind că prezența mea doar amplifică tensiunile. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. M-am întrebat dacă în fiecare apartament există astfel de certuri mocnite, astfel de neputințe ascunse sub preșul rușinii.

Când am plecat spre seară, Ioana m-a condus până la ușă fără să mă privească în ochi.

— Să nu spui nimănui cum e la noi acasă… — a șoptit ea.

Am dat din cap și am coborât scările cu inima grea.

Acum mă întreb: unde se termină dorința sinceră de a ajuta și unde începe intruziunea? Cum poți fi sprijin fără să judeci sau să rănești? Poate că uneori cel mai mare ajutor e doar să fii acolo — martor tăcut al durerii celuilalt.