O Zi Obișnuită Devine Tulburătoare: „Radu, Mă Numeasc Elena, și Aceasta Este Nepoata Ta, Neveah. Are Șapte Ani Acum.”

Era o seară tipică de marți. Soarele apunea, aruncând o nuanță caldă și aurie peste străzile suburbane. Tocmai terminasem o zi lungă la birou și așteptam cu nerăbdare să mă relaxez acasă. În timp ce mergeam pe drumul familiar spre casă, eram pierdut în gânduri, contemplând detaliile banale ale zilei mele.

„Radu!” a strigat o voce, rupându-mi reveria. M-am oprit în loc, nedumerit. Nu era o voce pe care să o recunosc. M-am întors încet, scanând zona pentru sursă.

La câțiva pași distanță stătea o femeie de vreo treizeci și ceva de ani, cu o fetiță lângă ea. Femeia avea o privire hotărâtă pe chip, în timp ce fetița se agăța de piciorul ei, părând timidă și nesigură.

„Radu, mă numesc Elena,” a spus femeia, cu o voce fermă dar încărcată de emoție. „Și aceasta este nepoata ta, Neveah. Are șapte ani acum.”

Am simțit un șoc puternic trecând prin mine. Nepoată? Nu aveam copii, cu atât mai puțin o nepoată. Mintea mea alerga, încercând să înțeleagă situația. Am făcut un pas mai aproape, studiind chipul femeii. Era ceva vag familiar la ea, dar nu puteam să-mi dau seama ce.

„Îmi pare rău, dar cred că ați greșit persoana,” am spus, vocea tremurându-mi. „Nu am copii.”

Elena a clătinat din cap, ochii ei fiind plini de un amestec de tristețe și hotărâre. „Nu, Radu. Ai. Doar că nu-ți amintești.”

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Începea să pară un coșmar. „Ce vrei să spui că nu-mi amintesc?” am întrebat, vocea ridicându-mi-se în confuzie și frustrare.

Elena a tras adânc aer în piept, ca și cum s-ar fi pregătit pentru ceea ce urma să spună. „Ai avut o fiică, Radu. Numele ei era Liana. Era cea mai bună prietenă a mea. Dar a murit acum șapte ani, la scurt timp după ce s-a născut Neveah.”

Lumea părea să se încline pe axa ei. Simțeam că mi se face rău. Amintiri pe care le îngropasem de mult au început să iasă la suprafață, fragmente dintr-un trecut pe care încercasem să-l uit. Liana. Fiica mea frumoasă și vibrantă. Durerea pierderii ei fusese prea mare de suportat și am închis totul afară, încercând să-mi continui viața.

„Nu… nu înțeleg,” am bâiguit, mintea mea fiind învăluită în confuzie. „De ce îmi spui asta acum?”

Elena m-a privit cu un amestec de simpatie și hotărâre. „Pentru că Neveah merită să-și cunoască familia. Și tu meriți să o cunoști pe ea. Liana ar fi vrut asta.”

M-am uitat la fetița care mă privea cu ochi mari și curioși. Avea ochii Lianei, aceeași nuanță de albastru pe care mi-o aminteam atât de bine. Inima mea durea de un amestec de dragoste și tristețe.

Dar oricât de mult îmi doream să îmbrățișez această nouă legătură, nu puteam scutura sentimentul de teamă care se instalase în mine. Trecutul era un loc întunecat, plin de durere și regret. Și acum, revenea să mă bântuie.

„Îmi pare rău,” am spus, vocea abia auzindu-se. „Nu pot face asta.”

Chipul Elenei s-a întristat, dar nu a argumentat. A dat doar din cap, cu o privire de înțelegere în ochi. „Înțeleg,” a spus ea încet. „Dar dacă te răzgândești vreodată, vom fi aici.”

Cu asta, i-a luat mâna lui Neveah și a început să plece. I-am privit cum se îndepărtează, inima mea fiind grea de un amestec de emoții. Știam că am făcut o alegere, dar nu părea să fie cea corectă. Trecutul avea un mod de a te ajunge din urmă, indiferent cât de tare ai încerca să fugi de el.

Pe măsură ce m-am întors și mi-am continuat drumul spre casă, nu puteam scutura sentimentul că tocmai pierdusem ceva prețios. Ziua obișnuită se transformase în ceva mult mai tulburător și știam că viața mea nu va mai fi niciodată la fel.