O zi care mi-a schimbat viața: Povestea mea de tată singur

— Nu mă lăsa, te rog… Ana, nu mă lăsa! am șoptit printre lacrimi, în timp ce asistentele alergau în jurul nostru, iar medicul încerca să-mi liniștească soția. Era 3 dimineața, iar spitalul din Pitești părea mai rece ca niciodată. Ana mă strângea de mână cu o forță pe care nu i-o știam. — O să fie bine, Vlad… promite-mi că ai grijă de ei, mi-a spus cu voce stinsă, privind spre burta ei rotundă, unde gemenii noștri se pregăteau să vină pe lume.

Nu știam atunci că acele cuvinte vor fi ultimele pe care le voi auzi de la ea. Am simțit cum lumea mea se prăbușește în timp ce ușa sălii de nașteri s-a închis între noi. Am rămas pe hol, cu palmele transpirate și inima bătând haotic. Trecuseră doar câteva ore de când îi spusesem Anei că totul va fi bine, că suntem puternici și că abia aștept să ne ținem copiii în brațe. Dar viața nu ține cont de planurile noastre.

Când medicul a ieșit, avea ochii plecați. — Vlad, îmi pare rău… Ana a făcut o complicație gravă. Am salvat copiii, dar…

Nu am mai auzit restul. Am simțit cum genunchii mi se înmoaie și am căzut pe bancă. Lumea s-a transformat într-un zgomot surd, ca și cum cineva ar fi tras o cortină groasă între mine și realitate. Într-o clipă, am devenit tată singur pentru doi copii abia născuți și văduv la 34 de ani.

Primele zile au fost un coșmar. Mama Anei a venit din Slatina și a încercat să mă ajute, dar nu făcea decât să plângă și să mă privească acuzator. — Dacă nu ai fi insistat să nască aici, poate ar fi trăit! mi-a spus într-o seară, când gemenii plângeau amândoi și eu nu mai știam pe cine să iau primul în brațe.

M-am simțit vinovat. Poate chiar era vina mea. Poate trebuia să mergem la București, la un spital mai mare. Poate trebuia să fiu mai atent la semnele de oboseală ale Anei. Poate… Dar nu mai conta. Ana nu mai era.

Am început să trăiesc pe pilot automat. Schimbam scutece, încălzeam lapte praf, încercam să adorm copiii legănându-i pe rând. Noaptea plângeam în baie ca să nu mă audă nimeni. Ziua încercam să par puternic pentru familia mea, dar eram doar o umbră.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. — Vlad, dacă ai nevoie de ceva, suntem aici! îmi spuneau la început. Dar după câteva săptămâni nu mai suna nimeni. Nici măcar fratele meu, Radu, nu mai venea decât rar. — Nu știu cum reziști, frate… Eu n-aș putea.

Uneori mă uitam la copiii mei și mă întrebam dacă îi voi putea iubi vreodată fără să simt durerea asta sfâșietoare. Fetița semăna leit cu Ana: aceiași ochi verzi, același zâmbet timid. Băiatul avea părul meu ciufulit și privirea serioasă a bunicului lor. Le-am pus numele pe care le alesese Ana: Ilinca și Ștefan.

Într-o zi, când Ilinca avea febră mare și nu reușeam să o liniștesc nicicum, am cedat nervos. Am început să urlu la ea: — Ce vrei de la mine? Nu știu ce să fac! Am izbucnit în plâns și am căzut în genunchi lângă pătuțul ei. Atunci Ștefan a început și el să plângă. M-am simțit cel mai rău om din lume.

Am sunat-o pe mama mea: — Nu pot… Nu pot singur! Am nevoie de ajutor! Mama a venit imediat și m-a luat în brațe ca atunci când eram copil. — Vlad, nimeni nu știe cum să fie părinte perfect. Dar trebuie să lupți pentru ei. Ana ar fi vrut asta.

Cu timpul am început să mă ridic încet-încet din abis. Am găsit un grup de sprijin pentru părinți singuri pe Facebook și am început să vorbesc cu alte mame și tați care treceau prin situații asemănătoare. Am descoperit că nu sunt singurul care se simte pierdut sau vinovat.

La un an după moartea Anei, am mers cu copiii la mormântul ei. Le-am povestit despre mama lor: cât de mult îi iubea încă dinainte să se nască, cum visa la ziua când îi va ține în brațe amândoi. M-am uitat la cer și am simțit pentru prima dată că Ana e încă lângă noi, într-un fel ciudat.

Viața nu a devenit mai ușoară, dar am învățat să trăiesc cu durerea. Seara le citesc povești copiilor mei și le spun mereu cât de mult îi iubește mama lor, chiar dacă nu e aici fizic.

Uneori mă întreb: Oare voi reuși vreodată să fiu destul pentru ei? Oare durerea asta se va transforma vreodată în altceva decât vinovăție? Voi putea să le ofer dragostea de care au nevoie fără Ana lângă mine?

Voi ce ați face dacă ați pierde totul într-o clipă? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe?