O vizită neașteptată care a schimbat totul: Povestea unei împăcări cu trecutul

— Nu pot să cred că iar a venit fără să anunțe! Irina își freca nervos mâinile pe șorțul ud, privind pe geam cum ploaia bătea în geamul bucătăriei. Eu stăteam în prag, cu inima strânsă, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Mama era deja pe scări, cu umbrela ei veche și valiza mică, aceeași cu care plecase din sat acum douăzeci de ani.

— Deschide, Mihai! Nu stau să mă plouă aici! vocea ei răsuna ca un ecou din copilărie, când tot ce spunea era lege.

Am deschis ușa și am simțit cum aerul din casă se schimbă. Mama a intrat, udă leoarcă, cu privirea aceea aspră care nu lăsa loc de discuții.

— Bună ziua, mamă, am spus încet, încercând să nu o privesc direct în ochi.

Irina a ieșit din bucătărie, cu zâmbetul acela fals pe care îl folosea doar pentru mama. — Bună ziua, doamnă Maria. Ce surpriză…

Mama s-a uitat la ea de sus, apoi la mine. — Nu-i nicio surpriză. Am venit să văd ce mai faceți. Și să stau câteva zile. Am nevoie de liniște.

Am simțit cum Irina se încordează lângă mine. Știam că urmează zile grele. Mama nu era genul care să stea liniștită. Întotdeauna găsea ceva de criticat: mâncarea Irinei, felul în care creșteam copiii, chiar și modul în care aranjam farfuriile în dulap.

În acea seară, la cină, tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Copiii tăceau, simțind și ei atmosfera apăsătoare. Mama a început să povestească despre vecinii din sat, despre cât de greu îi este singură, dar printre rânduri nu se abținea să arunce săgeți către Irina.

— Pe vremea mea, femeile nu stăteau toată ziua pe telefon. Gospodăria era gospodărie!

Irina a strâns buzele și nu a răspuns. Eu am încercat să schimb subiectul, dar mama nu s-a lăsat.

— Mihai, tu ai uitat cum te-am crescut? Ordine, disciplină! Nu ca acum…

După cină, Irina m-a tras deoparte în dormitor.

— Nu mai pot, Mihai! De fiecare dată când vine mama ta, mă simt ca o slugă în propria casă. De ce nu îi spui nimic?

Am simțit cum mă sufoc între cele două femei cele mai importante din viața mea. — E mama… Nu pot să-i vorbesc urât. Știi cât a suferit după tata…

Irina a izbucnit în lacrimi. — Dar eu? Eu nu contez? Mereu trebuie să mă dau la o parte pentru ea?

Noaptea aceea am dormit prost. M-am gândit la copilăria mea, la cum mama era mereu dură, dar și la cât de singură rămăsese după ce tata murise într-un accident stupid la combinat. Poate că toată duritatea ei era doar un scut împotriva durerii.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în bucătărie, făcând ordine printre borcane.

— Ce faci acolo? am întrebat încet.

— Încerc să pun lucrurile la locul lor. La voi e totul cu susul în jos.

Am oftat. — Mamă, aici e casa noastră acum. Poate ar trebui să ne lași pe noi să ne gospodărim cum știm.

S-a uitat lung la mine. — Așa ai ajuns? Să-ți permiți să-mi vorbești așa?

Am simțit un nod în gât. — Nu vreau să te rănesc. Dar nici pe Irina nu vreau s-o pierd.

Mama a tăcut o clipă, apoi a ieșit din bucătărie fără un cuvânt. Restul zilei a fost tăcută și retrasă. Seara târziu am găsit-o plângând pe balcon.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

— Mi-e dor de tata… Și mi-e dor de tine, Mihai. Dar simt că nu mai am loc aici. Că nu mai sunt bună de nimic.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea. — Ești mama mea. Mereu vei avea loc aici. Dar trebuie să ne lași și nouă spațiu să fim fericiți.

A doua zi dimineață, mama a venit la masă cu ochii umflați de plâns.

— Irina… îmi pare rău dacă te-am făcut să suferi. Nu știu altfel să fiu… Am crescut într-o lume unde femeia trebuia să fie tare ca piatra. Dar văd că poate am greșit.

Irina s-a uitat la ea surprinsă, apoi i-a zâmbit timid. — Știu că nu e ușor pentru nimeni… Poate putem încerca să ne cunoaștem mai bine.

În acele zile care au urmat, ceva s-a schimbat între ele. Au început să gătească împreună, să râdă chiar și de micile neînțelegeri. Eu am simțit pentru prima dată că familia mea are o șansă reală la liniște.

Când mama a plecat înapoi la țară, m-a îmbrățișat strâns.

— Ai grijă de familia ta, Mihai. Și nu uita niciodată cine ești.

Am rămas mult timp pe scară după ce a plecat, gândindu-mă la cât de greu e uneori să ierți și să mergi mai departe. Dar poate tocmai asta ne face oameni: capacitatea de a ne recunoaște greșelile și de a încerca din nou.

Oare câți dintre noi tragem după noi răni vechi fără să știm că vindecarea începe cu un simplu „îmi pare rău”? Voi ce ați face dacă v-ați afla între două iubiri care se rănesc reciproc?