O vizită care a schimbat totul: Cum poate o fiică să-și abandoneze mama?

— Nu vreau să mă mai vezi! Ai înțeles? Nu mai există mamă pentru tine!
Vocea bătrânei răsuna pe holul secției, spartă de lacrimi și furie. Eu, Patricia, stăteam la ușa salonului cu dosarul în mână, incapabilă să mă mișc sau să spun ceva. În fața mea, doamna Maria — pacienta mea de 78 de ani, cu ochii albaștri și părul strâns într-un coc — tremura toată, iar lângă pat stătea fiica ei, Irina, cu mâinile încrucișate și privirea rece ca gheața.

Totul începuse cu două săptămâni înainte, când doamna Maria fusese adusă la spital după ce leșinase în fața blocului. Nu era nimic grav, doar o anemie accentuată și oboseală cronică. Am îndrăgit-o din prima clipă: era mereu pusă pe glume, povestea bancuri cu Ceaușescu și ne aducea aminte tuturor de bunicile noastre. În fiecare dimineață îmi spunea: „Patricia, să nu uiți să zâmbești azi! E gratis!”

În prima săptămână nu a primit nicio vizită. O întrebam mereu dacă are pe cineva, iar ea îmi răspundea cu un zâmbet trist: „Am o fată, dar e ocupată. Are serviciu, copii… Știi tu cum e.”

Apoi, într-o duminică după-amiază, Irina a apărut. O femeie elegantă, cu sacou bej și pantofi scumpi. A intrat în salon fără să salute pe nimeni și s-a așezat pe marginea patului. Am ieșit discret, dar am rămas pe hol, simțind că ceva nu e în regulă.

— Mamă, cât mai stai aici? Nu pot să vin mereu după tine!
— Irina, nu te-am chemat eu… Doctorii au zis că trebuie să rămân.

Vocea doamnei Maria era stinsă. Irina ofta zgomotos.

— Știi că am copii mici acasă. Și Mihai e plecat cu serviciul. Nu pot să mă împart între toți!

Am simțit cum mi se strânge inima. Doamna Maria își frământa mâinile sub pătură.

— Nu vreau să-ți fiu povară…
— Atunci nu mai fi! Poate ar fi mai bine să te duci la un azil. Acolo ai grijă non-stop.

Am auzit un plâns sugrumat. Am intrat în salon sub pretextul că trebuie să-i iau tensiunea. Irina s-a ridicat brusc și a ieșit fără să spună nimic. Doamna Maria a rămas cu ochii în gol.

În zilele următoare, bătrâna s-a schimbat. Nu mai glumea, nu mai povestea nimic. Își privea telefonul ore întregi, dar nu suna pe nimeni. Odată am găsit-o plângând încet, cu fața întoarsă spre perete.

— Patricia, tu ai copii? m-a întrebat într-o seară.
— Nu încă, i-am răspuns.
— Să ai grijă… Să nu-i lași niciodată să simtă că nu contează pentru tine. Eu am muncit toată viața pentru Irina. Am rămas văduvă de tânără și am tras din greu ca ea să ajungă cineva. Și acum… uite unde am ajuns.

Am încercat s-o încurajez, dar știam că rana era prea adâncă pentru a fi vindecată cu vorbe bune.

A doua vizită a Irinei a fost și mai scurtă. A venit cu o pungă de fructe și câteva haine curate.

— Ți-am adus ce ai cerut. Să nu mă mai suni dacă nu e urgent!
— Irina… doar voiam să te aud…
— N-am timp de drame!

Atunci s-a produs ruptura. Doamna Maria a izbucnit:

— N-ai timp nici măcar să-ți vezi mama? Să-ți amintești cine te-a crescut?
— Mamă, te rog! Nu începe!
— Ieși! Ieși din salon! Nu vreau să te mai văd!

Irina a plecat fără să privească înapoi. Eu am rămas lângă doamna Maria până târziu în noapte. I-am ținut mâna și am ascultat-o cum își amintea copilăria Irinei: cum îi făcea plăcinte cu mere, cum îi cosea rochițe pentru serbări, cum mergeau împreună la biserică duminica dimineața.

— Unde am greșit, Patricia? De ce copiii uită atât de ușor?

În zilele următoare am văzut-o pe doamna Maria stingându-se încet. Nu fizic — analizele erau bune — ci sufletește. Nu mai voia să mănânce, refuza tratamentul și nu mai vorbea cu nimeni.

Într-o seară am găsit-o privind pe fereastră la apus.

— Patricia, crezi că o mamă poate fi iertată pentru greșelile ei? Sau copiii nu uită niciodată?

Am rămas fără răspuns. M-am gândit la propria mea mamă și la toate momentele când am judecat-o prea aspru.

Doamna Maria a fost externată după trei săptămâni. Irina nu a venit s-o ia; a trimis un taxi. Am ajutat-o să-și strângă lucrurile și am îmbrățișat-o la plecare.

— Să nu uiți niciodată cât valorezi ca om, i-am spus.
Ea mi-a zâmbit trist:
— Poate că uneori uităm chiar noi…

Acum, când privesc înapoi la acele zile, mă întreb: Cât de mult contează orgoliul într-o familie? Cât de repede putem uita dragostea care ne-a crescut? Voi ce credeți — se poate repara vreodată o astfel de rană?