O viață nouă, un rămas-bun sfâșietor

— Nu pleca, Vlad! Nu acum… te rog, nu acum! Țipătul meu a răsunat în salonul alb, spart doar de bătăile grăbite ale inimii mele și de respirația grea a bărbatului care fusese tot universul meu. În acea dimineață de martie, când soarele abia îndrăznea să pătrundă printre norii groși, am simțit că lumea mea se prăbușește și renaște în același timp.

Cu doar câteva ore înainte, țineam în brațe pentru prima dată o fetiță cu ochi mari și obraji rozalii. Mara. O minune mică, născută prematur, dar cu o forță incredibilă. Îi simțeam degețelele strângându-mi degetul și mă întrebam dacă voi fi vreodată suficient de puternică pentru ea. Vlad era la etajul de sus, în secția de oncologie, luptându-se cu ultimele puteri împotriva cancerului care îl măcina de aproape doi ani.

— Să nu plângi, Ilinca, mi-a spus el cu o zi înainte, când încă mai putea vorbi clar. Să nu plângi pentru mine. Să plângi doar de fericire când o vei ține pe Mara în brațe.

Dar cum să nu plâng? Cum să nu mă simt sfâșiată între două lumi? Într-o mână aveam viața nouă, iar în cealaltă simțeam cum moartea îmi fură încet omul drag. Mama mea încerca să mă liniștească, dar ochii ei trădau aceeași teamă și neputință.

— Ilinca, trebuie să fii tare pentru Mara. Vlad ar vrea asta.

Am încercat să mă ridic din patul de spital, să fug la el. Sora medicală m-a oprit blând:

— Nu aveți voie să vă ridicați încă. Vă rog, gândiți-vă la copil.

Dar gândurile mele erau la Vlad. Îmi aminteam cum ne-am cunoscut la facultate, la Cluj. El era mereu cel care făcea glume la cursuri, iar eu eram fata timidă din primul rând. Ne-am îndrăgostit pe nesimțite, printre cărți și cafele reci băute noaptea târziu. Ne-am căsătorit într-o zi ploioasă de mai și am visat la o viață lungă împreună.

Apoi a venit diagnosticul. Cancer pancreatic. Doctorii au spus că e agresiv, că șansele sunt mici. Vlad a refuzat să se dea bătut. A continuat să lucreze ca profesor de istorie la liceul din orașul nostru mic din Bistrița-Năsăud, chiar și când tratamentele îl lăsau fără vlagă. Eu am rămas lângă el, am sperat împreună, am plâns împreună.

Când am aflat că sunt însărcinată, Vlad a plâns pentru prima dată în fața mea.

— Poate nu o să apuc să o văd crescând… dar măcar știu că las ceva bun în urmă.

În ultimele luni, boala l-a doborât. A slăbit mult, nu mai putea merge singur. Dar ochii lui rămâneau vii când vorbea despre Mara.

— Să-i citești povești seara. Să-i spui despre mine… despre noi.

În ziua nașterii, Vlad a insistat să fie adus cu scaunul cu rotile la maternitate. A stat lângă ușă, așteptând să audă primul plânset al fiicei noastre. Când i-au permis să intre pentru câteva minute, mi-a sărutat fruntea și i-a șoptit Marei:

— Tati te iubește…

Apoi l-au dus înapoi la etajul lui. Câteva ore mai târziu, telefonul a sunat. Era asistenta:

— Doamnă Ilinca… Vlad s-a dus liniștit. A vrut să vă spun că vă iubește pe amândouă.

Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. Am urlat în pernă ca să nu sperii copilul. Mama m-a ținut în brațe și a plâns cu mine.

Zilele care au urmat au fost un haos de durere și formalități reci: acte pentru înmormântare, rude care veneau cu priviri compătimitoare, vecini care șopteau pe la colțuri despre cât de nedreaptă e viața. Am mers la biserică cu Mara în brațe, îmbrăcată în alb ca un înger mic. Preotul a vorbit despre speranță și credință, dar eu simțeam doar golul lăsat de absența lui Vlad.

Noaptea, Mara plângea des. O legănam și îi povesteam despre tatăl ei:

— Tati era cel mai bun om din lume. Îți va veghea pașii mereu.

Uneori mă întrebam dacă voi reuși să fiu mamă singură într-un oraș mic unde toți știu totul despre toți. Prietenele mele încercau să mă scoată din casă:

— Ilinca, hai la o cafea! Trebuie să te gândești și la tine!

Dar eu nu puteam încă. Mă simțeam vinovată dacă zâmbeam sau dacă mă bucuram de ceva mărunt.

Au trecut luni până când am reușit să privesc poza lui Vlad fără să izbucnesc în lacrimi. Mara a început să râdă, să meargă de-a bușilea prin casă, să spună primele cuvinte: „mama”, „tata”. Când am auzit-o spunând „tata”, am simțit că inima mi se rupe din nou.

Am început să scriu un jurnal pentru ea. Seara îi povestesc despre tata ei: cum dansam în bucătărie pe muzica veche a lui Nicu Alifantis, cum mergeam cu trenul la munte sau cum ne certam pe cine spală vasele. Vreau ca Mara să știe că a fost rodul unei iubiri adevărate.

Uneori mă întreb dacă am făcut destul pentru Vlad sau dacă aș fi putut schimba ceva. Dar știu că el ar fi vrut să trăiesc pentru Mara și pentru mine.

Viața merge înainte, chiar dacă uneori doare insuportabil. Am început să predau din nou la școală și încerc să le spun elevilor mei că fiecare clipă contează.

Poate că nu voi mai iubi niciodată ca atunci… dar știu că dragostea noastră trăiește prin Mara.

Oare câți dintre noi reușim să găsim puterea de a merge mai departe după ce pierdem tot ce iubim? Sau poate tocmai atunci descoperim cine suntem cu adevărat?